Am în faţă o carte de poezie tristă, CÂMPIA ÎȘI REVENDICĂ ALTARUL, a scriitorului Tudor Amza. O întrebare care s-ar putea pune în astfel de împrejurări ar fi şi aceasta: este aici poezie ori muzică? (Îmi vine acum în gând numele unei cărţi asemănătoare – „Scrisorile Marianei Alcoforado”). Cartea aceea a fost salvată de profunzimea plânsului fără speranţă a unei călugăriţe părăsită de către tânărul de care se îndrăgostise ca de Iisus. De aceea pot spune că aici e mai mult muzică, o muzică funebră ca-n „Plângerile lui Ieremia”. Câmpia, satul, casa părintească, visele, cerul, noaptea, Tati, Robert, Larisa, uliţa copilăriei, plopii, nucul, amurgul toate sunt acum din altă realitate, aceea a fiului plecat să caute nemurirea, Cosmin-Petronel. Autorul, ca tragic spectator, stă la marginea realităţii acesteia ca la marginea unui drum şi priveşte neputincios la norii în care „se proptesc salcâmii” şi care-l fură şi pe el, fără să ştie, secundă cu secundă. Ce-ţi este şi cu plecări din acestea! Ditamai generalul să se dea bătut! Să nu te poată ajuta nici lacrimile celor ce te citesc! E musai să-nduri. Și chiar aşa fiind totul se limpezeşte ca prin minune atunci când ceri ajutor la Dumnezeu. Dacă vei pătrunde învăţătura Lui vei dobândi vederea din cer asupra vieţii, că între naştere şi moarte, adică, nu ai timp să-ţi rosteşti în întregime numele, ele suprapunându-se într-un punct. Aşa este timpul faţă de eternitatea în care ne vom muta în curând şi noi. Nu se merită suferinţa de-o clipă pe lângă bucuria eternităţii? Zic asta şi pentru că poetul Tudor Amza mărturiseşte cu prisosinţă credinţa în Dumnezeu, deşi ştie că de la El a venit hotărârea ca fiul său să fie luat la ceruri. Din raţiuni dumnezeieşti, de care el nu se poticneşte. Autorul, copil fiind, se visa „prinţ în câmpie” şi, chiar dacă nu s-ar fi visat aşa, el tot este un prinţ, de vreme ce este fiu al lui Dumnezeu. Că şi cerul este o câmpie şi încă ce câmpie!
Tudor Amza, cred, realizează că scrierile, cel puţin unele dintre ele, nu sunt mântuitoare. Să fie aşa, trebuie învestite cu durere, suflu sfinţitor şi percepţia aceasta a dobândit-o în urma tristei dispariţii. Poate că spre binele tuturor a fost să fie aşa. Mai presus de izbânzile poetice stau credinţa ţi aflarea mântuirii („Vise negre” – pag. 153). Ochii lui nu mai văd în lumea aceasta, fiul său este ba în răsăritul sau apusul soarelui, ba dincolo de
orizont, este însoţit de păsări călătoare, de curcubeie, de nori, de anotimpuri, de ploi şi ninsori, de vânturi şi arşiţe, dar mai ales de tatăl său care-l visează mereu. Durerea, însă, nu poate forţa poezia, care aici este explicită. Cel puţin prozodia e ca o bătrână îndoliată, în vreme ce poezia liberă e
mai cochetă („Rugăciunea lui Robert adresată Tatălui său” şi „Plecat mai devreme deacasă”).
În poezia „La noi” se simt reminiscenţele din Octavian Goga. Iată cuvinte poetice: „cerul ars”; „copacii în apă frunţile îşi spală”; „cuib de lacrimi”;
„floarea de salcâm fulgera în primăvară”; „pomul cel sfielnic care ducea în spate vara”; „copilul zidit în ploi de primăvară”; „vântul ierbos şi parfumat”; „adormeam cu satu-n gând”; „cântecul dulce arcuit”; „foşnet răguşit împrumută seara”; „eu în frunza toamnei îmi citesc destinul” etc.
Un bocet neterminat. La marginea unui drum un tată se uită la trecători ca la propriul fiu. Poezia, numai poezia îl salvează.