Ieri noapte, când am aprins veioza, gest aproape ritualic, de la un timp, Ilie Matei, pe care îl cunoscusem, de curând, prin intermediul scriitorului Sterian Vicol, mă privea, cu reproş, dintr-o fotografie încastrată în cuprinsul unei coperte de carte, intitulată: „Pe tărâmuri lumeşti", apărută, anul acesta, la Editura „Phoebus" din Galaţi.
Mi-am amintit, aproape brusc, că promisesem, autorului, câteva rânduri, despre cartea lui, la revista Porto-Franco, condusă de autorul Edenei, cel care, de când a depăşit şapte decenii de viaţă, strange, pe la poarta „casei" sale, tot felul de autori, tineri şi... mai puţin tineri. Pe unii, câteodată, îi dă în grija prietenilor, literari desigur, să-i citească, să-i doprosească, şi să le arate, cum spune Sterian, drumul şi umbletul, care...li se potriveşte. Dar, răsfoind cartea botoşăneanului, Ilie Matei, demult acivat în oraşul Dunării lui Ivanovici, unde înflorise cândva, siderurgia, constat că autorul tărâmurilor lumeşti este, de fapt, un poet veritabil! Mai mult, cartea lui, pe care tocmai o deschisesem, în noaptea mea, cu... insomnii de mătase, nu era prima, ci a cincia lucrare editorială din viaţa lui. Şi, ca totul să fie şi mai surprinzător, cărţile acestui Ilie Matei beneficiaseră, nu întâmplător, şi de câteva cronici, apărute sub mai multe semnături, între care şi ale doamnelor Virginia Chiriac şi Cezarina Adamescu, în reviste, răsărite pe malul bătrânului Istru, în trecere lui, fulgerată, spre Marea cea Mare.
„Cădeau din ceruri fulgi mari de zăpadă/In inimă mi se cuibăreau mai multe idei/După viaţă alergam, precum după o pradă/In spinare îmi purtam, ostenit, anii mei." (Pastilă de amar, p.4) scrie Ilie Matei, sosit în acel El-Dorado al Dunării, care, pe vremuri, era „nava amiral a siderurgiei româneşti" din Galaţi, menită să ofere, pe atunci, multe înlesniri, materiale şi de spirit, tinerilor ce evadaseră din îmbătrânitele sate româneşti. Desigur, poemul are, şi nu întâmplător, o încărcătură dramatică, fiindcă, într-o cocserie, de exemplu, munca nu-i deloc uşoară, chiar şi pentru poetul nostru, care, între timp, dobândise studii ce-l situau printre conducătorii acelui important loc de muncă. „Adevărata iarna s-aşează prin cetate/Câţiva subiecţi care mai zăboveam la o here/ Căutam iar medicamente compensate-/ Conta totuşi cine trăieşte şi cine piere(...)", mărturiseşte poetul, la aceeaşi pagină, cu un fel de nouă obidă. evident... democratică.
Trăirile lui Ilie Matei cresc, aş zice exponenţial, pe măsură ce noua societate, românească, avansează, cum altfel decât impetuos, în economia capitalistă a lumii: „Pământu-acesta mă saltă la viaţă/Cu lacrimile mele l-am udat ades/Tranzitez prin economia de plaid/ Bolnav fiind de insomnie şi sires" (Pământul acesta(...),p.8), mărturiseşte poetul Ilie Matei, punând degetul pe noile răni, apărute pe trupul său, care, astăzi,nu pare deloc că exultă de fericire.
Iată, un alt exemplu: „Trece ziva prin cuptoare de vară/Oasele cruce mi le duc în spinare/Ostenit târăsc o fabuloasă povară/Paşii mei stăruie, stăruie în alergare" (Paşi în tranziţie, p.9). Dar, şi mai aproape de autenticul pe care ni-l propune poetul nostru, este o strof, epigramatică, din acelaşi poem: „Cu multe amintiri în sujlet am rămas/ Respiral-ia mea este un jalnic suspin/ Starea asta de tranziţie îmi iese pe nas/ Adevărul îl găsesc intr-o sticlă cu vin'; ceea ce nu poate fi condamnabil, câtă vreme tristeţea ne vine, prin resorturile poeziei, de la un făuritor al noii societăţi, româneşti, care pare să nu fie,~deocamdată, pe drumurile ei, proiectate.
In aceste condiţii, nici în iubire poetul nu pare să fie prea fericit: „In tranzit terestru respir, plutesc şi zac/ Sedus mă ştiu de multe plăceri lumeşti -/ Priveşte, iubito, la lemnul acestui copac/Astfel arată omul pe care tu îl iubeşti " (Postscriptum, p.14).
Într-un sonet, intitulat chiar... Sonet (p. 20), poetul recurge la metafore cu tâlc, preluate din lumea unor animale, cunoscute pentru perfida lor existenţă, laolaltă cu oamenii: „Undeva, acolo, oile Celebrul lup se regăseşte în om/La bârsane lupii dau adesea târcoale", unde deznodământul este lăsat, intenţionat, pe seama cititorului, care continuă, cu discreţie, poema - de fapt povestea ei - folosindu-se de propria-i imaginaţie.
Din cele văzute, până aici, poezia lui Ilie Matei ne apare, în special ca alcătuire, mai mult proteică decât suavă, către cititor luând, mai mult drumul intenţionalităţii, născută dintr-o anume nevoie de comunicare şi atitudine, faţă de prezentul epocii pe care o străbatem, cu toţii, într-un mod diferit, adesea dureros resimţită, ca atare.
Poetul, în mod categoric, pare surprins (dar cine nu este?) de turnura pe care deja au luat-o lucrurile, în ţara lui, postrevoluţionară, care îi părea pe deplin dătătoare de-o binecuvântată speranţă. Şi cum este astăzi? „ Străinii sunt astăzi stăpânii casei mele/ Cei patru pereţi sunt dărăpănaţi acum/ Ruginite deja-mi simt picioarele grele/ Şi deranjez cumva şi praful pe drum" (Lor, p.46). Desigur, se recunosc atât imaginile descrise, cât şi „casa" care, în fapt, întruchipează ţara, care, iată, a ajuns o adevărată ruină!
Poezia lui Ilie Matei, care oscilează când între meditaţia existenţială şi revolta generată de marile dezamăgiri personale, când între fragilitatea vieţii trăită în teama de pericolele, ce apar în existenţa noastră, la fiecare pas de sinceritate şi, desigur, de potenţialul unui repetabil dezastru, aici, la răscrucea imperiilor, ce pentru noi par a înstăpâni întreg universul.
Şi, iară îndoială, cartea lui Ilie Matei are, în cuprinsul ei, nu doar un mesaj umanitar (şi de luciditate), dar şi unul de dezamăgire, de revoltă totală şi teamă, administrate asupra a tot ce încă ne înconjoară, desigur în afară de Marea cea Mare, care, iată, ne ocroteşte, energetic, de-atâtea şi atâtea milenii.