Valică, cel uitat... - Costel Crangan
Nr. 263/2018

După acte îl chema Vasile. Însă nimeni nu-i spusese aşa vreodată, cu excepţia preotului iute la vorbă şi la faptă care l-a scufundat, într-o amiază de octombrie mângâiată de un soare ca mierea, în lumea de apă din cristelniţa şlefuită de aripile timpului. Cândva, în negura vremii, fusese cioplită rudimentar, dintr-un trunchi gros de nuc bătrân de o sută de ani, de un călugăr care mai mult suduia decât binecuvânta. Fusese scoasă la lumină cu mare trudă şi cu unelte vechi parcă de când lumea, iar asprimea ei arhaică, aproape brutală, se estompase pe nebănuite, de-a lungul miilor de ritualuri la care fusese martoră mută şi care o lustruiseră şi o înegriseră de nici nu se mai bănuia că-i din lemn, cu atât mai mult cu cât că părea făurită dintr-un metal strasnic şi tainic.
„Se botează robul lui Dumnezeu, Vasile" a cântat cu glas subţire, aproape efeminat, părintele Anton, în vreme ce dascălul Ilie îi ţinea isonul pe nas, sacadat şi nedesluşit, de nu mai înţelegea nimeni dacă uitase vorbele, ori ţuica cu care-l cinstise ceva mai devreme nasul de botez îi anesteziase limba. Apoi, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost uitat, iar în locul lui s-a iţit între oameni, ca un hoţ parşiv de identitate, Valică.
Primul care i-a zis aşa, peltic şi cu clichet de clopoţel de argint în voce, a fost Ionică, fratele lui cu trei ani mai mare. Bădia Ionică, după cum avea să fie învăţat să-i spun încă de pe vremea când se jucau în ţărână, senini şi cu fundurile goale. După aceea toţi i-au zis Valică, într-un soi de acceptare a unui adevăr universal ce urcă rostirile copiilor la statutul de filosofie pură şi incontestabilă.
Până pe la patruzeci de ani, Valică n-a făcut nimic altceva decât ar fi făcut orice alt locuitor al satului în care trăia. A copilărit dumnezeieşte, învăţând botanică, geografie şi zoologie dinpreună cu vaca pe care o ducea zilnic la păscut. A învăţat să cânte cu mierlele şi a deprins a construi cu rândunicile şi furnicile. A carat mereu cu el o carte, iar cartea l-a carat pe el către lumea largă.
S-a însurat, s-a veselit, s-a întristat, a trait cum se trăieste.
De-abia pe la patruzeci de ani i s-a deschis, ca un fel de-al treilea ochi, o poftă nebună de a călători. De a vedea lumea şi altfel decât prin filtrul cărţii şi al minţii Ce-i drept, l-a ajutat la asta şi neaşteptata schimbare a vremurilor, brusca deschidere a graniţelor ce i-a oferit, deodată, accesul la o intersecţie în care se întâlneau o infinitate de drumuri către o infinitate de lumi.
Atunci a hotărât să-şi ia lumea în cap. Nici nu erau prea multe lucruri care să atârne, în balanţa deciziei, de talerul statorniciei. Nevasta nu-i dăruise, după două decenii de trai împreună, niciun copil, fraţi nu avea, părinţii i se mutaseră deja în umbra crucilor din cimitirul satului. Se simţea ca o pasăre migratoare îmboldită de nevoia neostoită a îmbrăţişa orizontul. Aşa că a plecat.
N-a ştiut dacă să o apuce spre răsărit sau spre apus — busola nu-i era în niciun fel reglată - asa că s-a alăturat furnicarului de oameni ce-şi croise cărări către rămăsitele străvechiului Bizanţ. O lume bizară, care cumpăra şi vindea orice, de la iluzia bogăţiei şi rulmenţii de Bârlad, până la carne vie şi noi dumnezei. La Istanbul, Valică s-a simţi, pentru prima oară în viaţa lui, capabil să răstoarne munţii, căci putea fi oricine şi orice, fără să trebuiească să dea cuiva socoteală.
S-apripăşit la început - era o toamnă molatică, cu aer gălbui şi vâscos, ce te făcea să simţi că înoţi în el ca-ntr-un borcan cu micre — la un atelier de baclavale. Un soi de cofetărie primitivă, pe jumătate ruinată şi infestată de şobolani, gândaci şi muşte, în care totul se făcea cu aproximaţie, după ochi, după gust, după chef. Acolo, ghiaurul Valică, devenit uneori Ali, a măturat curtea, a carat cu cârca sacii cu făină, a spălat tingiri aşa de mari cât nici nu-şi imaginase că pot exista, a mânuit ager uriaşele tăvi cu baclavale şi, după o vreme, a ajuns chiar să prepare cunoscutul desert oriental. Ba chiar a deprins să gătească şi multe altele, de se mira ce a ajuns să facă tocmai el, cel care până la patruzeci de ani, nu se atinsese nici măcar în glumă de oale şi de cratiţe.
Pe Ioana, nevasta lui rămasă acolo, în satul risipit printre râpile unui deal din sudul Moldovei, n-a prea mai căutat-o. În primul an i-a scris vreo trei scrisori — „Află despre mine că-s bine, sănătos"... - şi i-a trimis vreo cinci sute de dolari. Apoi, în al doilea an, i-a scris doar o scrisoare şi i-a trimis două sute de dolari. După aceea nu i-a mai scris, ci doar i-a trimis bani: o sută de dolari de Crăciun, o sută de dolari de Paşte. Atât. Cam după vreo cinci ani a vrut să o vadă, dar s-a temut că-şi va pierde slujba — ajunse deja bucătar la un restaurant mizer din cartierul Beşiktaş - sau că s-ar putea să nu mai poate să iasă din România. Apoi a uitat de ea. După vreo zece ani de trai comun au vorbit, de câteva ori, să ia un copil de suflet. Să-l înfieze, cum au spus funcţionarii de la oraş la care au mers pentru a vorbi cum sunt de făcut actele. Însă copiii pe care i-au vrut ei nu erau de dat, iar cei care erau de dat n-au fost pe placul lor. Cea mai pretenţioasă era ea, Ioana, însă nici el, Valică nu era uşor de mulţumit.
— Uite, Valică, să-1 luăm pe Ionifă, al sor'mii. Îi frumuşel, îi încă mic, că n-are nici patru ani, iar sor 'mea îl dă, că mai are şapte — se căznea ea să-şi convingă bărbatul.
—Nu-i de luat, fâ! Păi nu vezi cât de hapsân şi de beţiv e tac'su? Păi, dacă seamănă cu el?
—Ce să semene, tu, Valică? Ce să semene? Tu nu vezi că-i cap tăiat sor 'mea? Sor 'mea e darnică şi harnică!
—Eh,vorbă! O fi cap tăiat, dar pe dinăuntru nu ştie nimeni cum îi omul decât când i se vede sufletul şi purtarea. Nu-i bun! — refuza Valică.
Apoi, de la o vreme au renunţat să mai caute şi au evitat să mai vorbească despre asta. Doar, când şi când, socoteau cui să lase casa şi bruma de avere, iar asta stârnea certuri aprige între ei. Căci fiecare ar fi vrut să lase alcuiva, din ramura lor de neam şi cu niciun chip celeilalte ramuri. „Se sfâdesc ca puricii pe câine. N-au nici de unele, dar ei se dau cap în cap să împartă averea. Care avere? Păduchii din izmene? ", îi lua în răsprr vecinii mai bârfitori.
Plecarea şi întrăinarea lui Valică nu au tulburat-o prea tare pe Ioana. Nu aveau de ce. Ei oricum erau întrăinaţi de mulţi ani, deşi locuiau sub acelaşi acoperiş, dormeau în acelaşi pat, împărţeau acelaşi blid. Era o convieţuire iluzorie, pe pilot automat, în care existau doar ritualuri comune, aproape golite de conţinut, nu şi empatie.
Femeia s-a bucurat de bani, apoi, cu anii, totul a intrat într-un soi de rutină. Banii de la Valică erau deja impersonali, ca şi cum i-ar fi găsit pe ulită. Bărbatul nici nu mai exista în ecuaţie. Uitase de el, îl trecuse cumva, imaterial şi pe nebănuite, din pomelnicul viilor în pomelnicul morţilor.
—Ce mai face Valică, tu, Ioană? — o întreba câte cineva.
—Apoi, na! Ce să facă? Îi bine! — răspundea ea ca şi cum ar fi recitat o poezie al cărui sens nu-l prea înţelegea.
Adevărul era că de mai bine de 15 ani nu mai ştia nimic despre bărbatul cu care-şi unise cununiile. Se obişnuise să nu ştie şi nu-şi mai bătea capul cu asta. Îşi fericea nopţile cu Gheorghe, holteiul de 50 de ani din vecini, îşi ţinea gospodăria din ce câştiga cu palmele ei, se bucura de cei 200 de dolari care-i veneau an de an, de Paşte şi de Crăciun, dar de Valică nu-i mai păsa de mult. După o vreme, însă, Ioana a părăsit încet-încet paradigma creştină şi a început să creadă că i-ar fi mai bine dacă s-ar aburca şi ea pe valul migratoriu, pentru a-şi căuta norocul în alte zări. Valul oriental se potolise. Acum oamenii bătătoreau cărările spre apus, către orizonturile latine. Femeia, trecută binişor de 50 de ani, fără copii şi fără bărbat, era din ce mai des ispitită să devină, pe bani buni, badanta unor urmasi ai Romei măcinaţi de bătrânete şi de boală. Aşa că s-a dus, punând între ea şi Valică şi mai multă uitare, şi mai multe sute de kilometri.
Dar Valică nu avea de unde să ştie toate acestea. El trudea clandestin şi senin în bodega soioasă dintr-o mahala săracă a Beşiktaşului şi- şi împărţea voia, nevoia şi cămăruţa cu Nadia, o ucraineancă trecută şi ea de prima tinereţe, ce fusese pensionată fără pensie din turbulenta industrie a sexului din metropola de la intersecţia Europei cu Asia. Apoi, pe fondul unor coliziuni sociale complicate, cu iz în parte rasist, în parte religios, s-a pomenit luat pe sus de poliţişti.
—Actele! —l-au somat oamenii legii la secţia de poliţie.
Iar el le-a întins, după ce şi-a pipăit cu mâini tremurânde portofelul, un paşaport românesc pătat de sudoare, de sosuri, de jeg de toate felurile, din poza căruia zâmbea strâmb un bărbat palid şi slab, în contrast teribil cu matahala obeză şi cu faţa rosie ce ţinea documentul în mână.
—Actele tale, nu ale altuia! — au strigat la ele poliţiştii, dar el n-a avut ce altceva să le dea.
După cinci zile de arest, l-a expulzat. „Să zici mersi — i-a zis judecătorul care a decis expulzare — că nu arestăm pentru spionaj". N-a zis „mersi". Nu se simţea deloc spion. A tăcut, a înghiţit în sec şi s-a urcat în avionul care avea să-l debarce la Bucuresti. Avea în buzunar 500 de dolari şi ţinea în mână o geantă cu câteva schimburi de haine. Cam tot ceea ce avea, de fapt.
A ajuns în sat cam pe la vremea amiezei, dar nu prea a mai recunoscut locuirile. Satul era acum mai întins, casele erau mai mult noi şi mai impunătoare, gardurile erau mai mândre. A bâjbâit câteva ceasuri până a găsit uliţa şi, într-un final, a recunoscut casa lui şi a Ioanei. Gardul din scânduri fusese înlocuit de unul din tablă, iar acoperişul casei nu mai era din ţiglă roşie, aşa cum îl ştia el, ci dintr-o tablă lucioasă, albastră. A băutut în poartă cu pumnul, iar de dincolo de ea s-a auzit lătratul anemic, aproape plictisit, al unui câine.
—Mars, boală! - a răsunat aproape imediat o voce subţire de fetiţă.
—Fată! Copilă! Ioana îi acasă? - a întrebat Valică încă înainte să vadă silueta ori chipul copilului.
—Nu ştiu! Da' cine-i Ioana de care întrebi? Nu ştiu cine e..." - i-a răspuns glasul subţire fără trup şi fără chip.
Apoi a văzut-o pe fetiţă. Avea cel mult zece ani şi venea şovăitor, cu neîncredere în privire, pe cărarea mărginită de lalele şi narcise.
—Dar mama ta, tatăl tău? is acasă?
—Mama face de mâncare. S-o chem?
— Cheam-o!
Fetiţa îşi făcu mâinile pâlnie şi strigă din toţi rărunchii.
—Mamaaaaaaa! Mamaaaaaa!
—Ce-i, jâ? Ce urli?— se auzi cam înfundat.
—Te caută cinevaaaaa!
— Cine?
Dinspre un şopron se ivi o femeie tânară, îmbrăcată în culori ţipătoare, cu părul ciufulit.
—Da' matale cine esti? — îl întrebă ea pe bărbat.
—Cum cine? — se miră bărbatul. Eu sunt Valică, proprietarul casei aiestea!
—N-are cum?
—Cum adică n-are cum?
—Păi, aiasta-i casa noastră de trei ani...
—Nu se poate!
—Ba se poate! Am cumpărat-o de la tusa Ioana. Treij'de mii de lei i-am dat pe ea.
—Păi şi Ioana unde-i?
—La Italia. S-o dus badantă la Roma.
—Asa... Păi şi cum o vândut-o fără mine?
Dimineaţă devreme, după o noapte de nesomn, întreruptă de nălucirile scurte ale unor vise violente, pline de întunecimi, Valică îşi ridică valijoara şi porni în căutarea primăriei. Era tot acolo unde o ştia, numai că nu mai era o casă de Iară obişnuită, ca în urmă cu aproape două decenii, ci o vilă impunătoare, luxoasă ca o pensiune de pe malul Bosforului.
—Mă scuzaţi, primarul îi? — îndrăzni el să o abordeze pe o doamnă ce părea să ştie ce se întâmplă pe acolo.
—Da! Este! În ce problemă?
—Păi, as vrea să vorbesc cu dânsul, că nu-mi mai găsesc casa...
—Ce casă?
Primarul i-a ascultat povestea cu un zâmbet străveziu pe chip şi cu privirea uşor pierdută. Apoi a ridicat receptorul telefonului de pe birou, a apăsat un buton şi l-a chemat pe secretarul primăriei.
—Ia vezi, dom'le, ce-i cu dumnealui! Zice că i-au luat unii casa.
— Verific şefu'!
—Ia zi, cum te cheamă? — întrebă secretarul trântind pe biroul un catastif voluminos.
—Yasile Gogea. Da'lumea-mi zice Valică.
— Uite Pasaportul.
—Nu-i bun! — stabili secretarul după ce-l răsfoi câteva secunde, cam în silă.
—E expirat! Buletin n-ai?
—L-am pierdut acuma vreo cinci-şase ani.
A plecat. Mergea năuc pe uliţe, ca beat, ca drogat. A luat un autobuz către orăşelul din apropiere, unde funcţiona o judecătorie şi trăiau doi avocaţi. A avut noroc. Unul dintre avocaţi era acasă şi s-a oferit să-l ajute. Nu degeaba, ci contra a două sute de dolari, deci cam jumătate din ce mai avea Valică în buzunar. L-a şi îndrumat pe bărbat ce să facă pentru a supravieţui fără bani până la proces: să se dea drept om al străzii şi să doarmă şi să mănânce la unul dintre centrele sociale. A funcţionat. Ba chiar a ajuns să se pripăşească pe lângă cantina săracilor de la o parohie ortodoxă.
Mai întâi a făcut curat şi a spălat vase. Apoi a carat cu cârca ce era de carat, a curăţat cartofi şi a muncit în micuţa grădină de zarvaturi din spatele bisericii. Cam după o lună şi ceva, răstimp în care la judecătorie nu se întâmpla nimic, ajunsese ajutor neoficial de bucătar, fără simbrie, dar cu dreptul de mâna tot ce-i pofteşte inima şi privilegiul de a putea dormi într-o mica încăpere de lângă magazia de veselă a cantinei.
Apoi, cam prin iulie, avocatul l-a căutat pentru a-l duce în faţa judecătorilor de la Tribunalul din oraşul cel mai important al judeţului. Valică radia de bucurie. S-a spălat, şi-a pus straie curate, s-a bărbierit şi s-a prezentat în sala impunătoare a instanţei.
—Cum te cheamă pe dumneata? — l-a chestionat magistratul, cu voce tăioasă.
— Yasile Gogea. Dar mi se zice Valică, înălţimea ta!
—Formula de adresare este „domnule presedinte ". Nu sunt rege să-mi zici „ înălţimea ta".
—Am înţeles, domnule presedinte.
—Dumneata pretinzi că esti Vasile Gogea?
—Da. Eu sunt!
—Păi şi ce documente există în acest sens?
—Pasaportul.
—Nu-i suficient!
—Valică ieşi din said şi mai încurcat decât fusese atunci când i-au spus, de la Primărie, că-i mort. Care va să zică, în lumea hârtiilor nu mai era suficient să fii viu, trebuie să ai şi-un act că nu esti mort. Ăştia şi lui lisus Hristos, dacă le-ar iesi în cale, i-ar cere certificatul de înviere, îşi spuse Valică în timp ce mergea năuc, ca ameţit de aburii alcoolului, pe strada pavată cu cuburi din granit, mărginită de tei uriaşi.
Auzi din spate un clinchet ca de sonerie de bicicletă. Poate un pic mai puternic. Încercă să întoarcă privirea pentru a vedea ce-i cu acel zgomot. Prea târziu. Tramvaiul îi seceră fiinţa sub roţile masive din fier, fără să-l întrebe de-i viu sau mort, ori de are vreun act care să demonstreze ceva.

(fragment din volumul în pregătire„Ultima cafea en moartea")