După acte îl chema Vasile. Însă nimeni nu-i spusese
aşa vreodată, cu excepţia preotului iute la vorbă şi la faptă care l-a scufundat,
într-o amiază de octombrie mângâiată de un soare ca mierea, în lumea de apă
din cristelniţa şlefuită de aripile timpului. Cândva, în negura vremii, fusese
cioplită rudimentar, dintr-un trunchi gros de nuc bătrân de o sută de ani,
de un călugăr care mai mult suduia decât binecuvânta. Fusese scoasă la lumină
cu mare trudă şi cu unelte vechi parcă de când lumea, iar asprimea ei arhaică,
aproape brutală, se estompase pe nebănuite, de-a lungul miilor de ritualuri
la care fusese martoră mută şi care o lustruiseră şi o înegriseră de nici
nu se mai bănuia că-i din lemn, cu atât mai mult cu cât că părea făurită dintr-un
metal strasnic şi tainic.
„Se botează robul lui Dumnezeu, Vasile" a cântat cu glas subţire, aproape
efeminat, părintele Anton, în vreme ce dascălul Ilie îi ţinea isonul pe nas,
sacadat şi nedesluşit, de nu mai înţelegea nimeni dacă uitase vorbele, ori
ţuica cu care-l cinstise ceva mai devreme nasul de botez îi anesteziase limba.
Apoi, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost uitat, iar în locul lui s-a iţit
între oameni, ca un hoţ parşiv de identitate, Valică.
Primul care i-a zis aşa, peltic şi cu clichet de clopoţel de argint în voce,
a fost Ionică, fratele lui cu trei ani mai mare. Bădia Ionică, după cum avea
să fie învăţat să-i spun încă de pe vremea când se jucau în ţărână, senini
şi cu fundurile goale. După aceea toţi i-au zis Valică, într-un soi de acceptare
a unui adevăr universal ce urcă rostirile copiilor la statutul de filosofie
pură şi incontestabilă.
Până pe la patruzeci de ani, Valică n-a făcut nimic altceva decât ar fi făcut
orice alt locuitor al satului în care trăia. A copilărit dumnezeieşte, învăţând
botanică, geografie şi zoologie dinpreună cu vaca pe care o ducea zilnic la
păscut. A învăţat să cânte cu mierlele şi a deprins a construi cu rândunicile
şi furnicile. A carat mereu cu el o carte, iar cartea l-a carat pe el către
lumea largă.
S-a însurat, s-a veselit, s-a întristat, a trait cum se trăieste.
De-abia pe la patruzeci de ani i s-a deschis, ca un fel de-al treilea ochi,
o poftă nebună de a călători. De a vedea lumea şi altfel decât prin filtrul
cărţii şi al minţii Ce-i drept, l-a ajutat la asta şi neaşteptata schimbare
a vremurilor, brusca deschidere a graniţelor ce i-a oferit, deodată, accesul
la o intersecţie în care se întâlneau o infinitate de drumuri către o infinitate
de lumi.
Atunci a hotărât să-şi ia lumea în cap. Nici nu erau prea multe lucruri care
să atârne, în balanţa deciziei, de talerul statorniciei. Nevasta nu-i dăruise,
după două decenii de trai împreună, niciun copil, fraţi nu avea, părinţii
i se mutaseră deja în umbra crucilor din cimitirul satului. Se simţea ca o
pasăre migratoare îmboldită de nevoia neostoită a îmbrăţişa orizontul. Aşa
că a plecat.
N-a ştiut dacă să o apuce spre răsărit sau spre apus — busola nu-i era în
niciun fel reglată - asa că s-a alăturat furnicarului de oameni ce-şi croise
cărări către rămăsitele străvechiului Bizanţ. O lume bizară, care cumpăra
şi vindea orice, de la iluzia bogăţiei şi rulmenţii de Bârlad, până la carne
vie şi noi dumnezei. La Istanbul, Valică s-a simţi, pentru prima oară în viaţa
lui, capabil să răstoarne munţii, căci putea fi oricine şi orice, fără să
trebuiească să dea cuiva socoteală.
S-apripăşit la început - era o toamnă molatică, cu aer gălbui şi vâscos, ce
te făcea să simţi că înoţi în el ca-ntr-un borcan cu micre — la un atelier
de baclavale. Un soi de cofetărie primitivă, pe jumătate ruinată şi infestată
de şobolani, gândaci şi muşte, în care totul se făcea cu aproximaţie, după
ochi, după gust, după chef. Acolo, ghiaurul Valică, devenit uneori Ali, a
măturat curtea, a carat cu cârca sacii cu făină, a spălat tingiri aşa de mari
cât nici nu-şi imaginase că pot exista, a mânuit ager uriaşele tăvi cu baclavale
şi, după o vreme, a ajuns chiar să prepare cunoscutul desert oriental. Ba
chiar a deprins să gătească şi multe altele, de se mira ce a ajuns să facă
tocmai el, cel care până la patruzeci de ani, nu se atinsese nici măcar în
glumă de oale şi de cratiţe.
Pe Ioana, nevasta lui rămasă acolo, în satul risipit printre râpile unui deal
din sudul Moldovei, n-a prea mai căutat-o. În primul an i-a scris vreo trei
scrisori — „Află despre mine că-s bine, sănătos"... - şi i-a trimis vreo
cinci sute de dolari. Apoi, în al doilea an, i-a scris doar o scrisoare şi
i-a trimis două sute de dolari. După aceea nu i-a mai scris, ci doar i-a trimis
bani: o sută de dolari de Crăciun, o sută de dolari de Paşte. Atât. Cam după
vreo cinci ani a vrut să o vadă, dar s-a temut că-şi va pierde slujba — ajunse
deja bucătar la un restaurant mizer din cartierul Beşiktaş - sau că s-ar putea
să nu mai poate să iasă din România. Apoi a uitat de ea. După vreo zece ani
de trai comun au vorbit, de câteva ori, să ia un copil de suflet. Să-l înfieze,
cum au spus funcţionarii de la oraş la care au mers pentru a vorbi cum sunt
de făcut actele. Însă copiii pe care i-au vrut ei nu erau de dat, iar cei
care erau de dat n-au fost pe placul lor. Cea mai pretenţioasă era ea, Ioana,
însă nici el, Valică nu era uşor de mulţumit.
— Uite, Valică, să-1 luăm pe Ionifă, al sor'mii. Îi frumuşel, îi încă mic,
că n-are nici patru ani, iar sor 'mea îl dă, că mai are şapte — se căznea
ea să-şi convingă bărbatul.
—Nu-i de luat, fâ! Păi nu vezi cât de hapsân şi de beţiv e tac'su? Păi, dacă
seamănă cu el?
—Ce să semene, tu, Valică? Ce să semene? Tu nu vezi că-i cap tăiat sor 'mea?
Sor 'mea e darnică şi harnică!
—Eh,vorbă! O fi cap tăiat, dar pe dinăuntru nu ştie nimeni cum îi omul decât
când i se vede sufletul şi purtarea. Nu-i bun! — refuza Valică.
Apoi, de la o vreme au renunţat să mai caute şi au evitat să mai vorbească
despre asta. Doar, când şi când, socoteau cui să lase casa şi bruma de avere,
iar asta stârnea certuri aprige între ei. Căci fiecare ar fi vrut să lase
alcuiva, din ramura lor de neam şi cu niciun chip celeilalte ramuri. „Se sfâdesc
ca puricii pe câine. N-au nici de unele, dar ei se dau cap în cap să împartă
averea. Care avere? Păduchii din izmene? ", îi lua în răsprr vecinii
mai bârfitori.
Plecarea şi întrăinarea lui Valică nu au tulburat-o prea tare pe Ioana. Nu
aveau de ce. Ei oricum erau întrăinaţi de mulţi ani, deşi locuiau sub acelaşi
acoperiş, dormeau în acelaşi pat, împărţeau acelaşi blid. Era o convieţuire
iluzorie, pe pilot automat, în care existau doar ritualuri comune, aproape
golite de conţinut, nu şi empatie.
Femeia s-a bucurat de bani, apoi, cu anii, totul a intrat într-un soi de rutină.
Banii de la Valică erau deja impersonali, ca şi cum i-ar fi găsit pe ulită.
Bărbatul nici nu mai exista în ecuaţie. Uitase de el, îl trecuse cumva, imaterial
şi pe nebănuite, din pomelnicul viilor în pomelnicul morţilor.
—Ce mai face Valică, tu, Ioană? — o întreba câte cineva.
—Apoi, na! Ce să facă? Îi bine! — răspundea ea ca şi cum ar fi recitat o poezie
al cărui sens nu-l prea înţelegea.
Adevărul era că de mai bine de 15 ani nu mai ştia nimic despre bărbatul cu
care-şi unise cununiile. Se obişnuise să nu ştie şi nu-şi mai bătea capul
cu asta. Îşi fericea nopţile cu Gheorghe, holteiul de 50 de ani din vecini,
îşi ţinea gospodăria din ce câştiga cu palmele ei, se bucura de cei 200 de
dolari care-i veneau an de an, de Paşte şi de Crăciun, dar de Valică nu-i
mai păsa de mult. După o vreme, însă, Ioana a părăsit încet-încet paradigma
creştină şi a început să creadă că i-ar fi mai bine dacă s-ar aburca şi ea
pe valul migratoriu, pentru a-şi căuta norocul în alte zări. Valul oriental
se potolise. Acum oamenii bătătoreau cărările spre apus, către orizonturile
latine. Femeia, trecută binişor de 50 de ani, fără copii şi fără bărbat, era
din ce mai des ispitită să devină, pe bani buni, badanta unor urmasi ai Romei
măcinaţi de bătrânete şi de boală. Aşa că s-a dus, punând între ea şi Valică
şi mai multă uitare, şi mai multe sute de kilometri.
Dar Valică nu avea de unde să ştie toate acestea. El trudea clandestin şi
senin în bodega soioasă dintr-o mahala săracă a Beşiktaşului şi- şi împărţea
voia, nevoia şi cămăruţa cu Nadia, o ucraineancă trecută şi ea de prima tinereţe,
ce fusese pensionată fără pensie din turbulenta industrie a sexului din metropola
de la intersecţia Europei cu Asia. Apoi, pe fondul unor coliziuni sociale
complicate, cu iz în parte rasist, în parte religios, s-a pomenit luat pe
sus de poliţişti.
—Actele! —l-au somat oamenii legii la secţia de poliţie.
Iar el le-a întins, după ce şi-a pipăit cu mâini tremurânde portofelul, un
paşaport românesc pătat de sudoare, de sosuri, de jeg de toate felurile, din
poza căruia zâmbea strâmb un bărbat palid şi slab, în contrast teribil cu
matahala obeză şi cu faţa rosie ce ţinea documentul în mână.
—Actele tale, nu ale altuia! — au strigat la ele poliţiştii, dar el n-a avut
ce altceva să le dea.
După cinci zile de arest, l-a expulzat. „Să zici mersi — i-a zis judecătorul
care a decis expulzare — că nu arestăm pentru spionaj". N-a zis „mersi".
Nu se simţea deloc spion. A tăcut, a înghiţit în sec şi s-a urcat în avionul
care avea să-l debarce la Bucuresti. Avea în buzunar 500 de dolari şi ţinea
în mână o geantă cu câteva schimburi de haine. Cam tot ceea ce avea, de fapt.
A ajuns în sat cam pe la vremea amiezei, dar nu prea a mai recunoscut locuirile.
Satul era acum mai întins, casele erau mai mult noi şi mai impunătoare, gardurile
erau mai mândre. A bâjbâit câteva ceasuri până a găsit uliţa şi, într-un final,
a recunoscut casa lui şi a Ioanei. Gardul din scânduri fusese înlocuit de
unul din tablă, iar acoperişul casei nu mai era din ţiglă roşie, aşa cum îl
ştia el, ci dintr-o tablă lucioasă, albastră. A băutut în poartă cu pumnul,
iar de dincolo de ea s-a auzit lătratul anemic, aproape plictisit, al unui
câine.
—Mars, boală! - a răsunat aproape imediat o voce subţire de fetiţă.
—Fată! Copilă! Ioana îi acasă? - a întrebat Valică încă înainte să vadă silueta
ori chipul copilului.
—Nu ştiu! Da' cine-i Ioana de care întrebi? Nu ştiu cine e..." - i-a
răspuns glasul subţire fără trup şi fără chip.
Apoi a văzut-o pe fetiţă. Avea cel mult zece ani şi venea şovăitor, cu neîncredere
în privire, pe cărarea mărginită de lalele şi narcise.
—Dar mama ta, tatăl tău? is acasă?
—Mama face de mâncare. S-o chem?
— Cheam-o!
Fetiţa îşi făcu mâinile pâlnie şi strigă din toţi rărunchii.
—Mamaaaaaaa! Mamaaaaaa!
—Ce-i, jâ? Ce urli?— se auzi cam înfundat.
—Te caută cinevaaaaa!
— Cine?
Dinspre un şopron se ivi o femeie tânară, îmbrăcată în culori ţipătoare, cu
părul ciufulit.
—Da' matale cine esti? — îl întrebă ea pe bărbat.
—Cum cine? — se miră bărbatul. Eu sunt Valică, proprietarul casei aiestea!
—N-are cum?
—Cum adică n-are cum?
—Păi, aiasta-i casa noastră de trei ani...
—Nu se poate!
—Ba se poate! Am cumpărat-o de la tusa Ioana. Treij'de mii de lei i-am dat
pe ea.
—Păi şi Ioana unde-i?
—La Italia. S-o dus badantă la Roma.
—Asa... Păi şi cum o vândut-o fără mine?
Dimineaţă devreme, după o noapte de nesomn, întreruptă de nălucirile scurte
ale unor vise violente, pline de întunecimi, Valică îşi ridică valijoara şi
porni în căutarea primăriei. Era tot acolo unde o ştia, numai că nu mai era
o casă de Iară obişnuită, ca în urmă cu aproape două decenii, ci o vilă impunătoare,
luxoasă ca o pensiune de pe malul Bosforului.
—Mă scuzaţi, primarul îi? — îndrăzni el să o abordeze pe o doamnă ce părea
să ştie ce se întâmplă pe acolo.
—Da! Este! În ce problemă?
—Păi, as vrea să vorbesc cu dânsul, că nu-mi mai găsesc casa...
—Ce casă?
Primarul i-a ascultat povestea cu un zâmbet străveziu pe chip şi cu privirea
uşor pierdută. Apoi a ridicat receptorul telefonului de pe birou, a apăsat
un buton şi l-a chemat pe secretarul primăriei.
—Ia vezi, dom'le, ce-i cu dumnealui! Zice că i-au luat unii casa.
— Verific şefu'!
—Ia zi, cum te cheamă? — întrebă secretarul trântind pe biroul un catastif
voluminos.
—Yasile Gogea. Da'lumea-mi zice Valică.
— Uite Pasaportul.
—Nu-i bun! — stabili secretarul după ce-l răsfoi câteva secunde, cam în silă.
—E expirat! Buletin n-ai?
—L-am pierdut acuma vreo cinci-şase ani.
A plecat. Mergea năuc pe uliţe, ca beat, ca drogat. A luat un autobuz către
orăşelul din apropiere, unde funcţiona o judecătorie şi trăiau doi avocaţi.
A avut noroc. Unul dintre avocaţi era acasă şi s-a oferit să-l ajute. Nu degeaba,
ci contra a două sute de dolari, deci cam jumătate din ce mai avea Valică
în buzunar. L-a şi îndrumat pe bărbat ce să facă pentru a supravieţui fără
bani până la proces: să se dea drept om al străzii şi să doarmă şi să mănânce
la unul dintre centrele sociale. A funcţionat. Ba chiar a ajuns să se pripăşească
pe lângă cantina săracilor de la o parohie ortodoxă.
Mai întâi a făcut curat şi a spălat vase. Apoi a carat cu cârca ce era de
carat, a curăţat cartofi şi a muncit în micuţa grădină de zarvaturi din spatele
bisericii. Cam după o lună şi ceva, răstimp în care la judecătorie nu se întâmpla
nimic, ajunsese ajutor neoficial de bucătar, fără simbrie, dar cu dreptul
de mâna tot ce-i pofteşte inima şi privilegiul de a putea dormi într-o mica
încăpere de lângă magazia de veselă a cantinei.
Apoi, cam prin iulie, avocatul l-a căutat pentru a-l duce în faţa judecătorilor
de la Tribunalul din oraşul cel mai important al judeţului. Valică radia de
bucurie. S-a spălat, şi-a pus straie curate, s-a bărbierit şi s-a prezentat
în sala impunătoare a instanţei.
—Cum te cheamă pe dumneata? — l-a chestionat magistratul, cu voce tăioasă.
— Yasile Gogea. Dar mi se zice Valică, înălţimea ta!
—Formula de adresare este „domnule presedinte ". Nu sunt rege să-mi zici
„ înălţimea ta".
—Am înţeles, domnule presedinte.
—Dumneata pretinzi că esti Vasile Gogea?
—Da. Eu sunt!
—Păi şi ce documente există în acest sens?
—Pasaportul.
—Nu-i suficient!
—Valică ieşi din said şi mai încurcat decât fusese atunci când i-au spus,
de la Primărie, că-i mort. Care va să zică, în lumea hârtiilor nu mai era
suficient să fii viu, trebuie să ai şi-un act că nu esti mort. Ăştia şi lui
lisus Hristos, dacă le-ar iesi în cale, i-ar cere certificatul de înviere,
îşi spuse Valică în timp ce mergea năuc, ca ameţit de aburii alcoolului, pe
strada pavată cu cuburi din granit, mărginită de tei uriaşi.
Auzi din spate un clinchet ca de sonerie de bicicletă. Poate un pic mai puternic.
Încercă să întoarcă privirea pentru a vedea ce-i cu acel zgomot. Prea târziu.
Tramvaiul îi seceră fiinţa sub roţile masive din fier, fără să-l întrebe de-i
viu sau mort, ori de are vreun act care să demonstreze ceva.
(fragment din volumul în pregătire„Ultima cafea en moartea")