Povestea, după cum el spunea
îl întâlnesc în orice vibrație, de la T0 și după voia sa;
treptele sunt așezate, astfel, în bătăile ceasului:
acolo ne sunt calendarele, locul și tot ce eu nu am
știut;
dacă scad rotațiile (desigur ale mele),
”pot simți cum povestea chiar este
în ce se întâmplă, exact și pe minut”;
într-adevăr (el mi-a spus) ”sumă de mine a trebuit să
ies -
de minți, alegeri într-una singură”:
dragostea m-a născut în iubire abia când am erupt!

În două dimensiuni
firul pe care am fi putut merge
ne unise de-atunci în două dimensiuni;
dacă le-am da la o parte, precum o ceață,
și-acum ca-n ultima zi din viitor,
aceeași rană am simți cum se-nchide.
deja vin de acolo, punte între noi,
fără nimic pe care să poți merge, atinge
și orice desfășurare picură dor precum o aură.
cel mai greu e că-ți pot lăsa
doar jocul tău de cărți cu plăcerile și frumosul
și orice-nțelepciune a iubirii, așa cum te-am
recunoscut,
când timpul se scurge exact ca acum
suspendându-mi amintirea
în cea dintâi reîntâmplare despre noi.

Suprem ireversibil de femeie
trupurile își cad bine unul într-altul;
al tău topitor de metale grele, de clar de lună,
spre paza bucuriei de a-ți fi,
cum îți pulsezi femeile astfel și pe mine
cu undele, pe limba lor și de iubire.
într-adevăr, doar inimile noastre
devin fluide, de femei vibrându-ne,
și-n ceasuri date înainte,
ne iar și iar primesc.
și-n toată seva ta
ne dai, ne iei din mine
când buzele continuu-ncercuiesc
suprem ireversibil de femeie.

Limite
goliciunea femeilor îți vine
și-n poftele oricărui timp de le-nsumăm
lucește, într-adevăr, mai bine,
de plin de voi, de noi, de gustul vântului
desfășurând fluierul tău de-orice lipsită iubire
din care nu-ncetez să mă cobor.
altfel, nu aș afla cum ochii, fața și buzele lor
și formele ce le-adâncești cu trupurile,
deschise-n mine, real dogoritor
curgând îți cresc iradiant priviri fluide
și-n toate cercurile din care să mai plec
și până unde

Lumina ce să fi fost
îi puteam fi pereche
chiar când se făcea vânt –
nimic mai simplu să-i fi fost căzută pe aripi,
precum odinioară sălbaticii ademeniți
cu mărgele de sticlă și tot ce-mi imagina lumii;
atunci nu știam decât păcatul de-a muri
și el părea să-mi respire ultima dată viața,
atât de inofensivă lui, apoi, adunată în eros primar
ca-n apropierea totalei învingeri,
țipător, colorat și crud, lunecos precum un pântece
de șarpe
ce ne-nghițea egal,
dar viclenindu-mă femeie,
vechiul dans, adierea ori răvășirea
și șoapta dorinței de altele,
cum totuși putea îndestula în mine;
… i-am tot lunecat așa o vreme sângele
și am continuat a vorbi cu ridurile lui
atât de singure
și, în tot ce nu deslușea,
i le-am netezit, preschimbată astfel,
pentru șarpe, gloria iubirii de el și femei
și pentru o lumină ce să fi înflorit…

”La vie en rose”
… așa a fost primul tău dar:
cu întristările precum vulturii
alungați de-ndestulare,
un trofeu ludic, purtat în cutia ”La vie en rose”,
muzicală și însiropată,
așteptându-ne, legați la ochi
și cu ochelarii la marginea patului;
… iar ultimul - doar un fir -
prins de-a cădea unul într-altul,
cum atingerile, mai firesc decât orice,
ne fi fost știut, rotund, din altă zi
secvențial desfășurată …