In acea toamnă lungă precum o întâmplare retrăită, fără rost, de o sumedenie de ori, grâul răsărise neuniform iar pământul negru, gras, uşor înmuiat părea, atât cât se vedea cu ochii, mânjit de verdele lui necăjit. Ceaţa, o mare albă, lăptoasă, tulbure şi lăbărţată, cotropise toate cotloanele pământului ca şi pe cele ale cerului acum nezărit, limita orizontul la mai puţin de zece ori douăsprezece paşi.
Lumina, sgârcită şi difuză, răzbătând anevoios, deşi nu-i felul său, prin prelungi, nevăzute, nefoşnitoare coli de hârtie pergamentoasă era, pe alocuri, mocirlită iar prin alte unghere cu o aparenţă lipiciosă. Când scăpa însă în largul zării, prin anumitele spărturi de nori graşi şi leneşi, îmi culca sub picioare umbra, ca pe o tânără roabă ţigancă, din timpul boieriei fanariote, la capătul patului, la îndemâna stăpânului pofticios de nurii acesteia. Insă eram mult departe de acea vreme revolută, robotit de alte gânduri şi, de asemnenea, oboist, de prea lunga umblare cu puşca pe umăr, după iepuri şi fazani. Dar peste această neodihnă, totuşi reconfortantă şi amăgitoare întrezăream, fără de voie, cum în inima sa imensă, nesăturată, nepipăibilă, lumina aceea nefirească, împrejmuitoare, mă fixa cu ochiul ei de fiară nebănuită, împotriva căreia nu cutezam să mâ răsvrătesc; o lumina grea, densă, aproape slinoasă, rostuia, pentru mine, cel de astăzi, un alt univers lăptos înlăuntrul universului ştiut.
Cu irizări ciudate, săgetătoare, parcă estompând chiar sunetele, ştergând culorile vii, desfăcând, spre abia ghicitele depărtări, solzi vineţii şi diafane smârcuri de nori prin care întrezăream mişcări ciudate, pe traiectorii neprecise, guvernate de legi fizice solemne, necunoscute în deplinătate şi implacabile în derularea lor, ca orice izbândă umană, greşit gândită şi cu îndărătnicie implementată într-un destin incert, configurat de zodiile unei alte lumi
Păşeam, aşadar, prin clipă, fără de grabă, masiv cum sunt, prevăzător, ca şi cum -aş fi putut aluneca, în once moment, pe oglinda unui gheţar nevăzut a cărei răceală o resimţean. Paşii îmi erau ran, ca de obicei. Acordându-le cadenţa după amplitudinea respiraţiei domoale şi nespus de înaltă a plopilor sumeţiţi peste chicile celorlaţi arbori, cu frunza cutremurată, intempestiv, de nicio parşivă urmă de vânt, chiar percepută doar ca o svâcnire, ca un brânci, ca o atenţionare vântoasă. Aducându-mi iarăşi, aminte, de ce, dintr-o memorie dendrologică bine păstrată, venită în întâmpinarea viitoarelor întâmplări, că de un astfel de arbore,cu trupul rectilin şi înalt se spunzurase, zice-se, Iuda, în ziva de după trădarea lui Iisus. Iată de ce, se spune tremură frunzele plopilor,chiar şi fără vânt, până îşi leapădă şi ultimile frunze lor înguste, ca limba mielului abia născut, la început de Faur.
Acum urmam drumeagul, mai mult ghicit decât desluşit, pământ sfârtecat de roţile căruţelor, asemuitor, prin curbură lui, cu o strună de arc semeţ întinsă între pădure şi câmp, de un zeu atotputernic, nevăzut dar atot present, păşind cu arma purtată în cumpănirea născută din experienţă, prin uşoara strângere a cotului braţului drept peste patul puştii, apăsând acoperământul de came al coastelor. Simţeam, ca de fiece dată, la încheierea partidei de vânătoare, cu acuitatea dată numai celor care îndrăznesc să ceară, în gând, iertare sălbăticiunilor ucise, că ceva misterios, de nespus şi etern viabil în sângerosul ritual, dus până la sfârşit, cu cruzimea necesară, fără acceptul fiinţelor jertfite, întru cinstirea nesăţioasei zeităţi cinegetice, cum mâ cuprinde, aneantizându-mă, încă odată, în căuşul unei vrăji. O devălmăşie de neîntrecute, pe deplin, întâmplări vânătoreşti, cu amintiri de neuitat, niciodată suficient decodate, de sufletele lemnoase ale unui Prezent iernând ranchiunos,cu nesimţire, prin culcuşuri de flăcări roş-albastre, dogorind ca singurătatea alergătorului de maraton, rostuite prin şeminee, prin amine, de vise, de rătăciri şi neîmpliniri şi ca şi de alte năluciri iscate prin sânge fiecăruia dintre noi când este iarnă în sânge şi poftă de came proaspătă în vânător, după reţete alchimice trecând sub tăcere blestemul imposibilei atârnări în cui a poftei ucigaşe, cunoscute pe larg doar de cei prea puţini.
Deasupra ceţii sâcâitoare, din adâncul necuprisului şi negăsitului cer se auzeau, cu limpezime mărturisitoare de multe zâri boreale străbătute ca şi de osteneli cereşti, luate în derâdere, din pricina instinctului migrator sigur,

pur, de neeclipsat, gureşele şi sâsâitele stoluri de gâşte sălbatice, care traversau, cu nerăbdarea păsăretului călător, la intervale precise de timp, cum ar fi ciclurile lunare ori dispunerile stelare, spaţiul, dintr-o depărtare devenită friguroasă către o altă depărtare, de astă dată mai binevoitoare. Le auzeam doar, căci nu le puteam vedea însă, oricât m-aş fi străduit, din pricina păturii dese şi groase constituită din infinitizimale particule de apă, din vălurite crâmpeie de lapte care împărţea, cu zgârcenie, regatul dintre cer şi pământ în două emisfere, diametral opuse..
Pointerul Sultan, slujitorul meu cel de nepreţuit, în vârstă de şapte ani, îmbrăcat regeşte, în felul rasei sale, cu-o hlamidă albă cu pete cafenii, neuniforme, desena, instinctiv şi ambiţios, largi ronduri, spirale ciudate şi volute croite alandala prin jurul meu, depărtându-se de mine doar atât cât putea să mă vadă, cu colţul ochilor săi aurii şi blajini de copil corupt de reguli necunoscute la jocurile maturilor.
Iată-mi-l, aşadar, amirosind sârguincios văzduhul şi scotocind, cu îndârjire câinească, tufişurile întâlnite şi boschetele prcum şi încălţările copacilor din calea sa. Apărând şi dispărând, intro clipită, printre franjurii neregulaţi dar majestuoşi, umezi şi grei, ai ceţii care, cu zdrenţele sale vineţii
târnosea câmpul, timid înverzit. Din când în când, câinele mă privea, cum vă ziceam, cu ochii lui mari şi căprui, de om bun şi resemnat, nefericit
vizibil câ nu dădea de urma vânatului căutat.Tot mai trist şi mai ruşinat cu fiece volută făcută, cu fiecare rond încheiat, cu fiecare spirală străbătută.
L-am chemat, cu blândeţe, rostindu-i numele fără nici un dram de ranchiună în glas. Nu merita. A venit spăşit, călcând caraghios pe lungile sale picioare nervoase, ca pe nişte catalige. Mergea cam strâmb ; din totdeauna păşea astfel, ca un vas construit din lemn, cu carena avariată la pupă
dintr-o coliziune, tresăltând totuşi, în mod vădit, interior de o anumită bucurie secretă, lăsându-mă să citesc, ca într-un cod nescris al hărniciei canine, osteneala unei zile întregi; lipindu-şi capul prelung şi neînchipuit de frumos sculptat în os, de genunchii mei, parcâ cerându-mi îndurarea patronală de care se bucură numai slugile credincioase, cu mulţi ani de trudă, pentru mulţumirea stăpânului ales. Si i-am îndeplinit voia sa nerostită. Mi-am alipit de pământul gras, mustind de umezeală, genunchiul drept, nu fără o anumită greutate, cufundându-mi apoi fruntea, cu voluptatea cunoscută doar de cei care iubesc sincer aceste minunate unelte cinegetice şi, de neînlocuit prieteni, în blana lui udă, netedă, îmbibată de ceaţă, ascultând smerit cum clocotea lăuntrul său inima-i puternică, de neobosit căutător de urme, mulţumit sufleteşte câ am un prieten, atât de aproape de mine şi câ nu trebuie să îl impart cu nimeni din lumea pământeană unde loialiatea este atât de rară, oricât ai căuta-o. Amintindu-mi, ca de fiece dată, de parcâ m-aş fi putut îndoi, odată cu genunchiul cu care sărut ţărîna, adică cu durere şi neplăcere, de lungii ani goi şi terni când Sultan era numai o dorinţă a mea, încă neîmplinită, una dintre multele dorinţe pe care maturitatea nu-îţi dă voie să le realizezi, fără a întâlni o anumită îngăduinţă maliţioasă, descifrată cu uşurinţă, în privirea aparent inertă a celorlaţi ; de vânătorile făptuite împreună, de nezdruncinatul jurământ de fidelitate rostit muteţeşte de ochii săi, când rămânea în pragul uşii, petrecîndu-mă cu privirea, cum anumite trebuinţe profsionale mă izgoneau din locuinţă, desluşindu-mi astfel chintesenţa, indescriptibilă, de altfel, a depărtării afective, căzând imediat după plecarea mea, tot aşteptându-mă, plin de speranţă, într-un somn hoţesc şi mistuitor, împodobit cu vise omeneşti.
Gâştele nu se mai auzeau de acum, semn neinterpretabil câ stolurile coborâseră undeva în jurul meu, pe acest câmp nesfârşit şi verde, înfrăţit cu tristeţea, într-o eternitate nesigură, atonică, să se înfrupte, pe săturate, din grâul încolţit. In catedrala fumurie a pădurii din dreapta mea răsunau, la intervale egale, picăturile de apă prelinse de pe crengile hidos desvelite şi răsucite lovind sec frunzele moarte, gonind, departe, pe câmpia înceţoşată rarii iepuri, cu neodihnite pupile din cauza fricii.
Ştiam deja câ pentru mine, ca şi pentru Sultan, vânătoarea din ziva aceea se terminase. Timpul, singura certitudine din viaţa oricărei fiinţe, ne-o cerea. Aşa câ am pornit, amândoi, în cele din urmă, către maşină păşin precum doi luptători puternici şi osteniţi la ieşirea din arena, de parcâ am fi făcut războiul de treizeci de ani pe jos, învingând, în cele din urmă fiara fără hodină din noi, dornică de hăituială, acceptând binevoitori, instalarea păcii pădurii şi a câmpului şi a cerului adânc, abia, abia ghicit; stingând, totuşi, cu un anumit regret, patima din sânge, destinzând pânda simţurilor, legănaţi de plăcuta, adormitoarea relaxare a muşchilor puşi din plin la treabă, cu cugetul lipsit de mustrarea uciderii unei vietăţi alcătuită ca şi noi din sânge şi carne şi oase adunate cu atâta spaimă în sacul de piele şi păr.
Cuminţenia pământului nu este o minciună şi, mai înainte de a fi o metaforă, este un adevăr greu şi dureros resimţit cu puterea unei sărbători amânate, ca o neviaţă lutoasă, modestă, prin care se frâng, deopotrivă nevoi şi vise, împliniri şi rătăcirile voite. Cu atât părea la nelocul ei, în această toamnă târzie, potopită de o ceaţă de iad, când, păşind alături de Sultan, urma să recâştig asfaltata şi ciuruita şosea de centură a oraşului care încingându-mi singurătatea îmi desluşea cuminţenia sa nu doar din resemnarea cu care ni se aşternea sub tălpi, din lipsa oricărei revolte. Cuminţenia glodului sosea din acceptarea habotnică a nesfârşitelor măsurători, împărţiri, săpări, a necontenitei primiri de brăzdare şi seminţe de tot soiul, ca şi din nepăsarea de a închide în întunericul său, de nepătruns, în absenţa luminii, trupurile muritorilor dar, mai cu seamă, din liniştea maternă cu care ne urmăreste trecerea. Cu toate excesele şi necuviinţele sale. Pentru inimaginabila sa răbdare născută din ştiinţa nestrămutată că ne vom întoarce, fiecare, la ceasul hărăzit, în pântecul său cald şi mănos, odată pentru totdeauna, să ne putem visa, la rândul nostru, într-o cuminţenie desăvârşit acceptată de marea şi îndurata sa cuminţenie, trecuta, pierduta, inutila noastră existenţă terestră, unică, zbuciumata, nerostuita şi deşarta clipă de luciditate suspendată între două noianuri de nefiinţă care este, totuşi, viaţa fiecăruia dintre noi.
Simţeam, de asemenea, un duh nevăzut însă nerspus de prietenos care, din păcate, nu se poate face înţeles pentru că vorbeşte o limbă ncunoscută. Un înţelept care încearcă să ne facă să pricepem lecţia despre existenţă, jocul acela simplu şi în acelaşi timp parşiv, în timpul căruia strigăm catalogul şi lucrurile răspund prezent, de pretutindeni, semn inconfundabil că realitatea diurnă este un sistem deschis şi perfectabil, ordonat după legi neştiute până la acel compromis când lucruile vor fi cele fac prezenţa iar noi vom tăcea, vom tăcesa pentru totdauna.