Noapte
În adâncul cuvântului
stau poeții
blestemând înaltul!

Vârste
Inima ta mamă
lângă inima mea –
două imperii
greu de cucerit
dând vamă grea
aducerilor aminte.

***
Eu îmi ispășesc
pedeapsa veșnică
pe brațele ei;

Ea renunță la fumat,
la alcooluri tari, la mine
și la măturat prin dormitor;

Doamne, această femeie
ai făcut-o să creadă
numai în cheie?

***
Doamne, e greu
să fiu singur
pe o stradă
înțesată cu gânduri!

Mecanism
Făcut să
Funcționeze
Cu cafea și fum

Patimi și plăceri
Iartă-mă în sfârșit,
Doamne,
lângă Nichita Stănescu,
gata
să-i spăl picioarele
cu rândunele!

Fiindcă arborii
Fiindcă arborii au mania persecuției,
fiindcă ei presimt cu un secol înainte
primejdiile pe care păsări de noapte
le-ngână în frunze treptat –
fiindcă mai pot tăinui dispoziția noastră
de-a vedea cuvântul lumina
ca un fruct predispus la iernat,
fiindcă eu și tu necinstim pământul
cu un proaspăt oftat,
și turme de bouri se întorc în Moldova
după un veac de exil în neant,
după toate aceste minuni
ce nu și-au găsit un sălaș
râvnesc pe ascuns o ultimă oază:
un cal și-un plug să m-apuc de arat!

***
Domnilor
vă implor
lăsați poeții
să se gospodărească
singuri! ...

***
Dacă o carte nu miroase
a copac prăbușit
în veșnicia unui gând,
nici Dumnezeu
nu-ți mai recunoaște
poezia născută
de sălcii plângând!