1990. Pe o terasă din Viena, Nora* şi Nino* beau liniştiţicafeaua. În revista LOG îi apăruse lui Nino un grupaj de poeme. În aceeaşi revistă erau publicate şi poezii semnate de Aglaia Veteranyi. Numele i s-apărut exotic Norei, aproape ciudat, fără să ştie nimic despre ea, nici de unde e şi nici ce mai publicase. Un nume intr-o revistă. Dar poemele... Nu mai cities asemenea poeme ieşite din comun. Nici nu erau poeme. Era un soi de scriitură venită dintr-o altă lume, un fel de vorbire copilărească, spusă cu o voce tare, uimită, speriată, fără noimă, dar de o puritate totală. Textul nu era alterat de nici un fel de truc literar. Complet trăznit. De la un text la celălalt curiozitatea crestea. Si dorinţa de a o cunoaşte pe fata asta. La sfârşitul grupajului, îmi povesteşte Nora, era o mica' notă: Aglaja s-a născut în 1962 la Bucureşti, într-o familie de artişti de circ. O surpriză nemaipomenită. Era română Trebuia neaparat să traducă acele strofe. Cu cât citea şi traducea, cu atât o fascina mai mult. Şi poemele traduse au fost publicate în "România Literară", toţi au fost uluiţi de prospeţimea şi frumuseţea lor.
A căutat-o. A urmat o scurtă corespondenţă. Nu îi plăcea să scrie scrisori. Aglaja scria pe cartoline (un soi de cărţi poştale) mai mult pentru ea, lucruri scurte, aproape fără noimă şi haioase. Nu căuta sensul. În tot ce scria se lua în râs. Sau în plans, un plâns de copil. Se temea mai ales de sensuri tragice, de finaluri dureroase. Tot ce era tragic transforma în comic, te făcea să râzi ca să ţină durerea departe de ea. Dar avea o poftă nebună să se joace. Poate că acest lucruvenea din dorinţa de a rămâne copilul naiv, aproape nedezvoltat. Trebuie să o cunosc, repeta Nora într-una. După un an şi jumătate, Aglaja a venit la Bucureşti. Primise de la un ziar o propunere de colaborare: să îşi aleagă un loc pe lumea asta despre care îşi visează să scrie. Şi a ales: Săpânţa. Venise însoţită de prietenul ei Jens Nielsen şi o fotografă. Împreună cu Jens înfiinţase (prin 1996) un grup teatral numit „Die Engelmaschine". Cum să nu te uimească ciudătenia ei... Vorbea altfel. Purta un soi de furou negru cu bretele subţiri şi dantelă, cu şlapi coloraţi, pe cap avea un fel de cerculeţ din sârmă, sau şnururi de care atârnau flori, păsări, fluturi, crenguţe, clopoţei. Şi a început să îşi povestească viaţa: cum a crescut în familia de circari, a cutreierat cu trupa nenumărate ţali. Cum în cele din urmă a ajuns în Elveţia. Mama ei visa ca ea să devină un star. Fetiţa Aglaja crescuse în arena circului. Era un mic clovn. Nu fusese dată la şcoala. Şcoala vieţii era mai importantă. Până la aproape 15 ani a fost analfabetă, nu conoştea nici o limba străină. Rupea puţin maghiară de la tată. Îi plăcea viaţa de nomad, cutreiera lumea în rulote, trenuri. Îţi imaginai un film în care actorii principali era Aglaja şi familia ei: cu mama, tata, sora vitregă mai mare, mătuşa şi Dumnezeu. Dar, asta şi doreau să fie în filmele tatei: Tata nu era doar un mare clown, circar ce îşi iubea meseria, ci voia să fie şi regizor de film. Şi mama ei era frumoasă şi de un curaj inconştient.În fiecare reprezentaţie avea un număr în care apărea agăţată de cupola circului doar de părul ei mai rezistent ca o frânghie. Mama îşi iubea părul, îl îngrijea, număra firele de păr care cădeau după fiecare reprezentaţie. Părul însemna bani şi mâncare pe masă. Mama făcea cea mai bună ciorbă de găină. Tăiatul găinilor în hotelurile în care stăteau era interzis. Ca să nu li se audă cârâitul, dădeau drumul la radio, râdeau şi făceau gălăgie. Ce nu se punea în ciorbă, povesteaAglaja, se arunca în closet. Si îi era tare frică de closet. Voia să fie curajoasă Şi
mama ei. Erau amintirile ei povestite Norei, şi scrise mai târziu în prima ei carte. Nora mi-a povestit cum au fost în cimitirul Săpânţa şi au citit ce scria pe crucile morţilor. „Îi iubeam instabilitatea, salturile de la râs la plans, comicul, dar şi morbidul", spune Nora cu glasul schimbat. În ultima vreme o suna seara să-i spună că se simte rău, avea impresia că îi ard ochii, că are ameţeli, dureri de cap. Zicea că nu-şi mai găseşte locul pe lumea asta şi că nu mai poate trăi cu atâta chin. Că ar vrea să moară. Au găsit o gazdă în Săpânţa şi cele doua scriitoare s-au cunoscut mai bine. Aglaja era atât de copilăroasă şi de naturală, încât nu ştia ce se cade şi ce nu se cade să faci, sau să spui. Nora îşi aduce aminte că Aglaiei îi plăceau mâncărurile iuţi, suculente, gustoase, îi plăceau sarmalele şi tot ce e gătit în casă. „Dacă am avea şi noroc să moară cineva zilele astea, ar fi grozav, să trăiesc pe viu obiceiurile şi să ascult bocitoarele", nu-şi dădea seama de grozăvia vorbelor ei, exact ca un copil. Întâmplare sau nu, puţin mai târziu, chiar în ziva respectivă vine gazda jelindu-se că i-a murit o mătuşă. Aglaja sare în sus de bucurie, bate din palme şi o ia pe Nora în braţe. Au urmat pas cu pas cortegiul: au mers la biserică, la slujbă, au ascultat preotul, şi bocitoarele. Aglaja nu înţelegea nimic Nora se întreba cum poţi traduce bolboroseala bocitoarelor. Improviza. Încearcă să înţeleagă dincolo de tânguit. Începuse să plouă. Era frig. În Săpânţa nu se pun flori pe sicriile morţilor, Flori se pun doar pe fetele nemăritate. Şi în cimitirul ăla gândul morţii venea tot mai des, deşi vorbele de pe cruci te făceau să râzi. Acolo, în Săpânţa plinnă de morminte şi bocitoare, s-a legat o altfel de prietenie. Apoi, au mers la pomană. În ograda moartei vedeai găini, cocoşi, raţe, pisici. Era şi o balie răsturnată plină de pământ. În faţa casei erau două cazane mari (asemănătoare cu cazanele de fiert rufele). Într-unul se fierbea o ciorbă de legume şi în celălalt cazan se fierbeau sarmale făcute de ţărăncile din sat. Era şi un taraf de lăutari acolo. Ploua cu găleata. Tot alaiul a plecat apoi la cârciuma modestă din sat. Au băut ţuică şi au mâncat sarmale de varză. Pe mesele cu hărtie albă nu erau tacâmuri. Mâncau cu mâna. La despărţire, Nora a avut un presentiment. Ciudat. O privea parcă altfel pe Aglaja. Mai târziu, Aglaja i-a trimis revista Norei, cea în care a povestit despre tot ce a impresionat-o în Săpânţa, despre oameni şi locuri, despre morminte şi poveştile de pe cruci, traduse în germană de Nora. În tot acest timp, Aglaja publicase poezii în reviste literare şi în antologii. În 1999 îi apăruse volumul de versuri "Daruri — un dans al morţilor" şi romanul "De ce fierbe copilul în mămăligă", tradus în mai multe limbi de circulaţie. Cu această carte, Aglaja a avut un success teribil în toată lumea. Dădea interviuri, apărea la televizor, se scria despre ea în ziare. Şi în România s-a vorbit foarte mult despre această carte. Romanul a fost pus în scenă la Teatrul Neumarkt din Zurich, în regia Katkei Schroth şi distins cu Premiul pentru Cea mai bună carte a
anului (Zurich, 1999). Premiul pentru Literatura (Berlin, 2000), şi Premiul Chamisso (Munchen, 2000). A concurat şi pentru Premiul Ingeborg Bachmann, ajungând până la nominalizarea finală. Premiul a fost luat de o altp scriitoare. Se spune că cineva ar fi auzit o voce din juriu care a susţinut că nu ar da premiul unei fete rome de circari şi, culmea, analfabetă. Un regizor german, cunoscut, Ludwig Metzger, a făcut un film despre zilele care i-au precedat sinuciderea. Şi în România, cartea a fost pusă în scena regizorului Radu Afrim la teatrul Odeon. Şi Nora continua să îmi povestească cum era fetiţaAglaja, femeia, iubita şi scriitoarea. Cum, mai târziu, i-a tradus cărţile. După ce a plecat din România, Nora nu a mai primit nici un semn de la Aglaja vreun an de zile. Apoi, într-o seară, primeşte un telefon de la iubitul ei Jens Nielsen, că Aglaja s-a sinucis. Îi povesteşte cum l-a luat somnul, dar peste noapte când s-a trezit, Aglaja nu mai era în pat. A căutat-o în casă, dar nu era. A găsit portiţa deschisă şi a crezut că a ieşit la aer. Locuiau aproape de lacul Zurich. Tot căutând-o, se luminase de ziuă. Când a ajuns pe malul lacului, era multă lume adunată, poliţie, gură-cască. Aglaja întinsă pe spate, de la mijloc în jos udă, cu picioarele în apă. Se pare că a vrut să se înece, dar nu a mai apucat şi a cazut pe mal. Luase o mare cantitate de somnifere. Vocea lui Nielsen îi tremura la telefon. Aşa i-a povestit. În cărţi sau dicţionare, se scrie că Aglaja si-ar fi luat zilele într-un spital. Dar, Norei, Jens i-a povestit la telefon prima variantă. Peste ani, Jens Nielsen s-a afirmat ca autor de piese de teatru. A iubit-o pe Aglaja. Ei îi datorează nu numai o frumoasăpoveste de dragoste, ci şi tot ce l-a învăţat. Şi cariera de mai tarziu. „Cam atât" îşi încheie Nora povestea. Pentru câteva ore am simţit pe cap florile, fluturii şi clopoţeii purtaţi de Aglaja. Am purtat furoul ei negru. Şi şlapii. Am mers şi eu în Cimitirul de la Săpânţa. Dormeam cu ea în camerele de hotel. Din cartea ei „De ce fierbe copilul în mămăligă" am devenit şi eu, poate, actriţă în filmul tatălui meu.

Că tot mi-am dorit toată viaţa să fiu star de cinema! De ce nu a mai putut Aglaja să trăiască cu fricile ei? şi care erau ele?
1.Moartea mamei în fiecare seară. Adică să nu se rupă părul mamei Mama pregătea pentru public acelaşi număr periculos: îşi lega părul ca o coadă de cal de un soi de bară, şi făcea acrobaţie fără plasă. Fetiţa stătea pe marginea arenei. Uneori închidea ochii. "A scăpat şi în seara asta". Apoi, urma ritualul îngrijirii părului.
2.Strângerea cortului. Era ca o înmormântare. „Mă simt ca peştii la piaţă", spunea.
3. Autopedepsirea. Avea o mare iubire: căţelul Bambi. Îi spunea şi lui povestea despre cum fierbe copilul în mămăligă. Ştia povestea de la sora ei mai mare. I-o spunea să îi alunge spaimele. Mereu cu un alt final. Nu. Nu era asasină, cum i-a spus Mary Mistral cu care lucre la varieteu. A fost un accident. Cum să îşi omoare propriul câine? I-a prins capul în deschizătura uşii maşinii. Îl purta peste tot pe Bambi. Chiar şi mort într-o cutie cu gheaţă. Cum să mai trăiască aşa?
4. Gândul propriei morţi. Iubea să fie în lumina reflectoarelor, dar când rămânea singură nu înţelegea rostul vieţii. Era sătulă de viaţă, chiar dacă era atât de tânără. Totul părea inutil. "Tata e mic ca un scaun. E celebru ca preşedintele Americii". Îi plăcea să bea. Se bătea cu alţi bărbaţi. O bătea şi pe mama. Apoi, ne filma. Puteam să ajung star de cinema. Erau filmate chiar şi păpuşile. La tata, bătaia e la ordinea zilei. Aşa o fi la el la ţară. Apoi vorbea cu fracul. Îi plăcea s-o filmeze tata. Era histrionică, ar fi vrut să devină mare vedetă. Dorinţa de moarte era mai mare. Poate-şi privea şi moartea ca spectacol.
5. Mătuşa care vorbea cu morţii şi ghicea viitorul în cafe a. O iubea mai mult decât pe mama. Cu mama mergea la hala de carne, cu mătuşa la cimitir. A doua carte "Raftul cu ultimile suflări" i-a dedicate-o mătuşii. Era bolnavă, avea ceva gray la picioare. Asista în fiecare zi la stingerea femeii, era neputincioasă în faţa suferinţei şi a morţii.
6. Povestea „de ce fierbe copilul în mămăligă" cu mai multe finaluri: când se ascunde copilul în sacul cu mălai şi bunica răstoarnă mălaiul în apa clocotită, când mămăliga îl cheamă pe copil la joacă şi el se urcă în oală, sau când Dumnezeu e un bucatar, mereu flămând şi l-a fiert pe copil în mămăligă.
7. Despărţirea părinţilor. Mai târziu, părinţii s-au despărţit. Tatăl bea mult, altfel nu îşi putea ţine echilibrul, spunea. Şi trăia cu sora vitregă mai mare. Mama nu ştia. Oricum, tata n-o voia decât pe sora mai mare.
8. Când visezi ca-ţi cad dinţii, moare cineva. Îşi visa moartea în fel şi chip.
9. Singurătatea de la pension şi păpuşa Anduţa. După divorţul părinţilor, şi ea şi sora au fost duse în Elveţia. Au învăţat să scrie. Şi să citească. Chiar şi limbi străine. Mama venea în vizite foarte rar. Ceilalţi copii erau răi. A avut păduchi. Frau Hitz a tuns-o zero. Apoi, şi-a mâncat voma, drept pedeapsă că nu mâna tot din farfurie.
10. Dansul şi Pepita — patroana de varieteu. Pe sfârcuri luceau steluţe alb-albastre. Îşi lipea un trunchi acoperit cu păr între coapse. Repeta cu coregraful Vergas. Mama povesteşte clienţilor cum a salvat-o de producătorul care a vrut s-o violeze. Era virgină. Era mai aplaudată şi fluierată de barbaţi decât Mary Mistral — star de varieteu. Pensiunea Madrid condusă de Dona Elvira era ca a doua casă, toţi au locuit acolo.
11. Bătrânul evreu, primul bărbat — Rene Oberholzer. A învăţat-o teatru. A fondat pentru ea grupul teatral "Die Wortpumpe" (Pompa cuvintelor). A murit şi el. Şi iar a suferit.
12. Moartea mătusii. Si-a iubit matusa. Îi iubea şi piciorul bolnav. Nu înţelegea de ce trebuia să moară. Atunci a murit şi ea. Într-o zi au mers cu toţii la ea la spital să îi ducă mâncare. "Mătuşa Riţi murea şi ... noi toţi mâncam", povesteşte Aglaja într-un interviu.
13. Ridurile. Iubitul ei spunea că Aglaja se plângea mereu că îi ard ochii. Că ies flăcări din ei. Şi nu se despărţea de oglinda în care îşi număra ridurile. În fiecare zi mai apărea un rid. Februarie 2002. Aglaja se opreşte din numărat riduri. Au dispărut şi fricile.

Nora* - Nora Iuga
Nino* - George Almosinino