În dialogul său cu Cerul, justiţiarul, în numele dreptului compact, devine Poetul. Asemeni altora din Câmpia Română, s-a împodobit cu veşminte, a luat cu sine şi nişte simboluri şi a intrat în Altarul zidit cu lacrimi, de sine însuşi. În vatra ca atare, a adus ofrande. Sunt doar două chipuri: Fiul şi Tatăl, întâiul contemplat în imaginarul celuilalt, al doilea consternat şi ţintuit în ontologia fatalităţii prin cel mai aproape, prin fiul adorat, ne-risipitorul Fiu, care, acum. „bea apă din veacul său". Din balada sa.
Căci nu e pe lume, doar tragedia pe care grecii, în antichitate, şi-au făcut-o a lor; e o tragedie contemporană, care a fiinţat alături de viaţa noastră cea de toate zilele.
Cea a tot /a toate/ indiferentă. Nimeni n-a ştiut că, în ziva aceea, „patul Fiului va fi groapă". Si că-şi va face „un aşternut din flori".
Sacrificiul, aproape ritualic, tăcut şi anonim
Si „Bărăganul rupt din cer" a pierdut limes¬ul familiar şi fabulos: câtă prăbuşire, atâta dramă. Din 11 decembrie 2009, din „vinerea sa", au venit, peste lume, „şi ploi, şi soare, şi ninsori". E timpul, aici pe pământ, pentru „prosop, pahar şi cele necesare". E timpul, acolo în Cer, „în umbra mănăstirii tale / să pot vorbi cu Dumnezeu", pentru că „Tu nu ai plecat de tot". E un rechizitoriu,
Fiul — cel mai ales dintre ai pământului — a fost solul ales, să fie de ajuns pentru împăraţia solară. Ca în antichitate, intrăm, în acest lamento pe tema Fiului, într-un altar, cu picioarele goale; ascultăm treniile întremate de ierburi, de arbori, de stele, în homeostazie cu întregul univers. Toate sunt de găsit, în poemele Tatălui, întors „cu faţa spre Dumnezeu". Asta, pe când el spune răvăşitor: „eu nu mai sunt eu". Stă în genunchi, „singur în ploaie". Axial, „în dimineaţa zilei" şi a lumii. El trăieşte în Fiul cel „plecat sus, la Dumnezeu". Este „lângă Iisus" dar îl aşteaptă „iar acasă", să se întoarcă asemeni unui ostaş „învoit", din tranşeele lui Dumnezeu.
Dar, ca peste tot în lume, „tata stă în largul curţii/veghind...".
Toate par îngăduite de „o muzicală boare", deşi toate sunt „de prisos", de când, în inima câmpiei „în seara acelei zile a căzut o stea". Poetul caută, cu armele sale, acea „seară limpede ca apa", în subconştientul dramatic al casei. Rostul justiţiar sub forma securii însângerate, unealtă invocată de două ori*: „nu am somn", „să-l prind pe criminal/ chiar dacă el s-ascunde sus după o stea". El contemplă, în uitare de sine, viaţa fără de moarte a Fiului: „somnul care te petrece-n moarte". Vrea doar să înţeleagă „o parte" din arderea de tot ce s-a-ntâmplat.
Celor de după el, în locul Fiului, „am să le-arăt o stea".
A fost rănit în dreptul la paternitate, pe faţa văzută a lumii.
Dar prin chiar faptul că „acolo sus stai alături de Dumnezeu", prin cele „care ne sunt deasupra", i s-a descoperit Tatălui l'experience de Saint Esprit. Când durerea e strânsă „snop", când inima e copleşită în umilitate, când viaţa nu conteneşte a fi acea obsedantă situaţie-limită, apare invocarea dramatică: „Mângâietorule, vino şi stai între noi!" E strigătul din urmă pe care Tatăl îl face ecou, în deşertul prin care trece: „dar uncle n-am fost!" se arată uluit de sufletul-altar pe care l-a zidit, pentru a duce până la capăt experienţa cu Duhul Sfânt, întru descoperirea Fiului, „în toate izvoarele".
După ce „se îmbracă de jos până sus în lumină", Fiul vine la Cină, trece prin lacăte, „umblând prin casă", „plin de mir", „a stat cu noi la masă" şi frânge pâinea atât de particular: „Sigur, a-ntrebat de toţi".
Autorul — „părintele ascuns" se pierde cotidian pe sine, în noua carte a Revelaţiei; poemul scris pe vânt, e dictat de Fiul, în postumitatea sa.
A transcris, de pe vânturile cerului, între 2009-2017. A tradus viziuni, partitura complicată a extincţiei neantului.
Aici, pe pământ, „este viscol", „privirea este-n gol" şi „casa noastră e pustie". E „viscol şi furtună". I s-a dat experienţa pustiului, dintr-o nefericită „sămânţa de moarte". Dorinţă în testament ar fi „să-mi strâng în moarte băiatul în braţe". Stă într-o pietâ. Este o clepsidră, în ale cărei jumătăţi trăiesc doar Tatăl şi Fiul: Unul îl caută pe celălalt, „în răscrucea de vânturi" care fixează Câmpia. Limita este „la marginea cerului", „când vine înserarea dintre văi". O „umbră de mătase" acoperă Amurgul.
Ca într-un catharsis necesar, „ne vom spăla cu apă vie".
„Salcâmii de la poartă" redimensionează spaţiul a ceea ce a fost odată copilăria, cu avatarurile „copilului universal", crescut la umbra câmpiilor în floare, salcâmii în flăcări, „cireşii mei",... „plopii mei înalţi", mestecenii, „bătătura" casei, cu „gardul de nuiele" şi, deasupra lumii noastre mici, „cerul cu stele"; în Casa Grande, „s-a aprins lampa-n odaie"; inima poetului e constant pusă pe viscol.
Succedanee ale universului aflăm în „stropi de soare, rouă şi pelin"; în „licărul stelelor", „în volbura norilor",... „s-a topit zăpada-n munţi",... zăpada e împinsă „de pe vise"; „Furtună-n munţi va fi la noapte / Cu crengi căzute şi cu ploi"; „frunzele căzute ieri" sunt urmările în anotimpuri, cu abilitatea cu care un japonez îşi creează, prin căderea petalelor, ora de reverie. Şi, pentru că luna apare în imagini şi ipostaze nebănuite, ne amintim de acel „point sur le I" al poetului francez. Si colbul cosmic de câteva tone, pe an, aşezându-se ritmic, „în agonia fiecărei clipe".
Si iarăşi rouă, sublimă, vindecătoare, aurorală!
Viziunea se radicalizează însă pe segmentul social: „ce fac pădurile la noi...", „la noi pădurile se duc", „la noi curg lacrimi de copil", „la noi şi munţii i-am distrus", „la noi pădurile-s vândute", „la noi rămâne doar pustiu".
Sub-tema „există tristeţe dincolo de moarte" (jalea metafizică ce aprinde pământul) o luăm canonic, de la Octavian Goga, în sus. Prin Goga, vreo câteva cuvinte nu mai pot fi în uz. Cum ar fi: „la noi", „jale", „mătase" şi „fluturi"". Dar poetul insistă: „Nu sunt colinde ca la noi acasă". Satul este reconsiderat „înainte de ploi" şi „după ploi" („uitând de toţi şi mai ales de toate").
Grânele coapte, „mirosul pâinii"... Situl părintesc rural este o „vatră dulce şi amară". Nimic despre vreo cetate.
Suntem pe tărâmul Caloianului şi al invocărilor pentru aducerea ploii. Copilul se zideşte „în ploi de primăvară", „în amurgul câmpenesc", aduce „vântul ierbos şi parfumat" şi, până la urmă, istovit de sublima povară, adoarme „cu satu-n gând". Va veni ploaia! „Cadă ploaia peste mine / Să înece tot cuprinsul". El visează „arşiţa câmpiei" şi pasărea furtunii, care bea apă numai dacă plouă. In somn, copilul aude ţipătul ameninţător al pasării, în laturile cerului, cât ţine „arşiţa pe boltă sus străjer".
Anistoric, toţi sunt în incantaţie, pentru „faţa de nisip" a câmpiei.
La toate acestea, pământul este asistat, de sus, „de Calea Lactee".
Legenda locurilor conservă şi viaţa, celor „şapte fete" care nu sfârşit prin înec, în apa râului Borcea: „Există o legendă tristă? Că şapte fete s-au scăldat / Si un vârtej cum nu există/ Pe toate şapte le-a 'necat".
Toate devianţele se vindecă prin „miezul de stea".
Calul care vine şi mănâncă, din patera cu jeratec, face câmpia sublimă să se scuture sub cavalcade, peste „şesurile plin". Copilul „aleargă desculţ", alături de calul în harnaşamentele sale: „trudeau părinţii mei în câmp la semănat" — cinematografie tipică, de la Alecsandri „semănătorul", până astăzi. „Durerea lor urcă la cer" — iată o turnă din recuzita argheziană. Şi... „invocăm libertatea / ca pe-o dragoste veche".
Dar, în mica colectivitate rurală, fântâna casei, de la poartă, „nu mai scoate apă": a devenit „fântâna seacă — rand' în inima mea". Autorul se identifică cu „satul lipit, de câmpie": „Acolo-i altarul unde merg să mă-nchin". In „şesurile ... grele de recoltă vie". Dar „gleznele de sub rochia stelelor" desfăşoară magica lor coregrafie. În geografia ca atare, „drumul în câmpie e necunoscut / deşi taie şesul de la Sud la Nord".
Arborii, prin axialitatea lor, semnalează cărările, drumurile, depărtările.
Ţăranii sunt precum „stâlpii de sare", „biele icoane" „ce se-ndreaptă spre moarte"; „în ţară", „miroase a mâzgă"; „hambarele-s goale", „că munca ţăranului de azi şi de ieri / se sprijină tot într-o sapă de lemn". Suntem la început de mileniu III.
Statura de orantă a mamei e la limita dintre lumi şi e „cel mai drag pământ din pământ / care ne cheamă departe acasă". Totul o invocă pe „mama mea, icoană fără de pereche".
Dar poetul anunţă, „cu autoritate tăcută": ,,... pe la ţară nu mai suni ţărani"; „de mult pământu¬aici nu se mai ară", „nici grâu nu mai găseşti", „ne pleacă în exil câmpia"; „tot satul e acum sărac"; „la ţară a rămas doar via"...
Acum, în mileniul trei, etnografic, „comunitatea arhaică" nu „se mai sustrage agresiunii prezentului, opunând simboluri ale permanenţei".
Acum, semnificaţia e topită într-un ce amorf.
Poetul are sensibilităţi şi exacerbări: „Pot fi învins în asfinţitul vieţii, / Purtat pe val sau spulberat de vânt, / Pot fi strivit de stâncile cetăţii / sau pot să fiu strivit cu un cuvânt". Tot poetul a căzut în greşeala de a legifera şi omologa „un imperiu al morţii": a informat, din anii '60, universul, cu o astfel de probabilitate. Prin poemele sale! Esenţa sa.
Câmpia Româna a fost cucerită pe teme, subteme, eresuri, mitologii locale, bacharicale,... de către solitarul Ştefan Bănulescu, în chiar „Poemele câmpiei" (1968), „o anexă a prozelor" sale. Bărăganul a fost eroul spectacular, în „Ciulinii Bărăganului" de Panait Istrati, „creatorul de atmosferă". Dar şi în „Dincolo de nisipuri" a lui Fănuş Neagu, autor care încearcă, prin strategii ale celor din vechime, să oprească „valurile de nisip". Iată că deşertul înaintează.
Bărăganul, în literatura romană, este poliedru cu douăzeci de feţe. Icosaedru. Reflectă şi se îmbracă în stil. Prin ce faţă, s-ar putea cobori în cuprinsurile lui!?
Luăm ca atare „eternitatea a murit la ţară", parafraza la discursul (de la Academie) al lui Blaga, „veşnicia s-a născut la sat". Nuanţă ce, în conflictul esenţial de mai sus, completează, şi ca, „mai înaltul sentiment al tragicului".
Depute de orice context, poezia stă prin epica pe care o conţine: această dramă!
Dramă care exclude calofilia, dar Tudor Amza, autorul, practică tocmai calofilia.
„Căutaţi-mă dincolo de vers". E un fel de a spune că „şi mâine e o zi".
Când ieşim din entropie. Când ieşim din biohazard.

* c „baltagul" din varianta justiţiară sadoveniană.
** 0. Goga: „la noi atâţia fluturi sunt şi atâta jale-n casă"