Un tren negru, fierbinte, alerga prin câmpie după soare. Se petrecea asta demult, foarte demult, pe vremea când trenurile mai erau încă pline de soldaţi. Nimic nu era în stare să oprească această cavalcadă fantastică.
Nici gările înţepenite în cazanul încins al pustei.
Nici casele mici, albe, resemnate între aguzii şi prunii prăfuiţi.
Nici lanurile galbene, arse, de vară.
Nici râurile sclipitoare ale pământului în care se scăldau copiii şi femeile (bărbaţii erau plecaţi la război).
Nici păsările.
Nici vântul.
Nimic
Poate de aceea cântecul soldaţilor din vagoanele descoperite era de fapt o melopee indiferentă, orchestrată de tropotul metalic, dur, definitiv al convoiului.
O bună parte a zilei a trecut în goana asta după soare. Trenul a obosit apoi şi s-a oprit să se răcorească într-o gară oarecare, cu salcâmi înalţi, drepţi. Frunza lor măruntă, tăbăcită de arşiţi, suna cum sună frunza vie a plopilor. Era umbră şi bine aici, şi liniştea amintea de casă, de ogrăzi cu nuci şi streşini răcoroase de stuf, de bostănării cu pepeni lucind între curpenii clătinaţi de vânt.
Apoi, totul a fost altfel. O femeie în alb a înviorat peronul pustiu. Melopeea soldaţilor a amuţit. Punctul acela ireal de lumină a concentrat spre el toate privirile. Chipul femeii era palid, obosit. Soldaţii o găseau frumoasă, tânără, robustă. În halucinatia acelei amiezi femeia li se înfăţişa înaltă şi scundă totodată; pentru unii, mersul era suplu, ca al tuturor femeilor. Pentru alţii, uşor legănat, chinuit. Era împlinită şi slăbuţă în acelaşi timp, avea ochii negri, căprui, albaştri, verzi... Era atât de diferită, de aşteptată!
-Trebuie neapărat să ajung în oraş, a zis femeia implorând şi poruncind totodată.
Soldaţii priveau balonzaidul alb, cu două degete mai sus de genunchi, şi gândeau în sinea lor că aşa s-o fi purtând acum. Ei nu mai ştiau nimic de cerinţele portului.
Ei erau plecaţi la război.
- Poftiţi la noi, au strigat ofiţerii. Vagonul e acoperit şi nu-i curent...
Femeia a întins mâinile spre soldaţi. Palmele ei fierbinţi au fript palmele bărbaţilor. Doi nasturi de la balonzaid au plesnit şi ostaşii au văzut atunci că femeia trebuia să ajungă la oraş. Mantăile lor aspre le-au păturit la umbra unui tun, cu gesturile oamenilor care nu au uitat să facă patul.
- E bine asa?
- E bine! Dar mi-e rău...
I-au dat apă. În bidoanele albe, vechi, purtate pe toate fronturile, apa era proaspătă, bună, rece.
- Mi-e rău.
- Ajungem îndată la oraş, o linişti careva, deşi habar n-avea cât de departe sau de aproape era oraşul. Convoiul negru tăia în două câmpia ce tremura în apa morţilor. Mărşăluia ameţitor spre soare-apune.
Femeia plângea. Îşi muşca buzele, se învăpăiase la faţă şi plângea încet.
- Chemaţi-l pe Zarzalin. Repede, repede!...
- Zarzalin! a strigat cineva spre vagonul următor. - Zarzalin! Zarzalin! Zarzalin! transmiteau vagoanele ştafeta.
Zarzalin avea umeri laţi, mâini mari, gesturi încete şi ochi de copil: căprui, cu punctişoare viorii. Haina soldăţească plesnea pe dânsul; n-avea niciun grad.
- Aşezaţi pături de jur împrejur.
Arşiţa câmpiei umfla paravanul din pături în încercuirea căruia se aflau o femeie, un tun, un om şi soarele.
- O să fie băiat. Mai mult ca sigur că va fi băiat. Nu mă însel eu în chestii de astea...
Omul vorbea, mai bine zis murmura aşa, nu adresându-se femeii, ci lui, cu o plăcere intimă, simplă şi mare.
- Şi o să-i punem numele Zarzalin. Vrei? E frumos. Am şi eu un fecior. Poartă numele meu. La mâna stângă are, uite aici, sub braţ o pată neagră. „De unde ai alunica?" îl întrebam când era mic. „De la mama Anica" (ştiţi, bunica lui). „A luat-o aşa şi a pus-o la mine" Acum, băiatul ăsta al meu luptă şi el pe undeva... Spune, vrei să-i punem numele Zarzalin? Când mă întorc de la război, vă caut. Neapărat! Vă găsesc eu. Am şi început să fiu curios: oare cât va creşte până atunci? Numai să prind din urmă războiul şi ne întâlnim noi.
În câmpia largă, cu orizonturile adânci şi fierbinţi, convoiul negru alerga întins după soare. Îl mânau din urmă gândurile halucinante ale soldaţilor care aveau de îndeplinit o treabă foarte importantă: să prindă din urmă pacea, ca apoi, fiecare să-şi poată vedea de ale lui.
Soarele se apropia de pământ, trenul, grăbit, voia să ajungă înainte de a apune şi în vagonul acela, unde, în mijlocul paravanului din pături soldăţeşti, stăteau liniştiţi, legănaţi de oboseală, o femeie, un tun şi-n copil.

(1969)

*) Din volumul antologic de povestiri „Brusc, începu să bată vântul... ", apărut în 2016, la Editura Vox, Bucuresti

Ilie Tănăsache. Prozator, scenarist ublicist, născut în 1931, la Independenţa, udeţul Galaţi. Şcoala primară a absolvit-o n comuna natală. Apoi Şcoala Profesională .F.R., Liceul „Vasile Alecsandri" şi acultatea de Filologie a Institutului edagogic din Galaţi. Absolvent al Facultăţii e Ziaristică Bucureşti. Reporter, şef de secţie, edactor şef adjunct la ziarul „Viaţa Nouă" din alaţl, secretar literar la Teatrul Dramatic din raş. Din 1969, redactor publicist comentator a „Scânteia", „Adevărul", săptămânalele ,Parlamentul", „Actualitatea medicală", edactor sef la Editura Doris Bucuresti. embru al Uniunii Scriitorilor din 1967. utor a 30 de volume: romane, proză scurtă, ublicistică, precum şi cărţi pentru copii. Romanul „Mâine cu mare dragoste" a fost radus în 1979 în limba slovacă). Scenarii de ilm artistic — unul regizat de Mircea Veroiu, ltul de Dan Necşulea, ultimul în calitate de oscenarist. Premii: 1972, premiul I pentru olumul destinat celor mici, „Azor cel Verde"; 1982, Premiul naţional de publicistică; 1984, Premiul I al Interviziunii pentru filmul LLansarea" (unde e coscenarist).