Pocăința
Destul ați stat în pribegie!
Veniți acasă, frați români
În țara ce doar pe voi vă știe
S-o luminți, să-i fiți stăpâni!

Pe cerul nalt mai trec tristeți,
Un curcubeu sublim apare,
În liniștea firavei dimineți
Un bucium dă de veste-n zare.

Voi veți simți din nou copilăria
Din adierea dorului nestins,
În casa părintească-i nemurirea
Că brațul strâns al mamei, te-a cuprins.

C-un semn curat și-un simplu gest
Toți norii negri se destramă,
De unde-ai fi, din nord sau est.
Străbunii tăi plângând, te cheamă.

Veniți acasă, frați români!
Veniți, v-așteaptă frații
Să vă uniți, să fiți stăpâni,
Să nu vă-njuge alții!

SĂ NE IUBIM CU MAREA
Se-aude-n depărtare, tot vuind
Marea, de noi, iubito, mai aproape,
Plângând cu scâncet de pasăre rănită,
Cu lacrimi siroind pe-ostenite pleoape.

Te-aștept să vii cu doru-ți dimpreună
Să mă găsești visând povești uitate
Pe plajă-nvolburată de furtună
Și amândoi să ne iubim în noapte.

De-o fi să vii, să fie vreme bună
Și prin stropi de ploaie tremurând
În taină să măsori cum cade brumă

Pe un văzduh cu pescăruși țipând.
Să vii să strălucești sub clar de lună
Lumină caldă aprinsă la-nviere,
Tu, vino azi, pe vreme rea ori bună
Să ne iubim cu marea în tăcere!

Destul
Destul cât au cântat iluziile-n cor!
Acum un sol sosesște cu răvașe mute
Cu migală-ntinse între noi ca un covor
Pe care ne-așează, dar cine să ne asculte?

Din glas duios să plece doar săruturi,
În mâini să spargem bulgăraș de vise
Ca un covor să zboare dus de vânturi,
Să-l însoțim spre cer cu luminițe aprinse.

Dă-mi voie să fiu cât mai puțin tăcut,
Nu-ți face griji, așa sunt eu stingher,
Să te iubesc în liniște, e tot ce-am vrut
Și să privesc prin ochii tăi spre cer.