ION CREANGĂ versus HOMO UNIVERSALIS
(150 de ani de la dublul debut absolut) 1868 – 2018

Scriitor complet (poet, prozator, dramaturg, publicist) personalitatea socialã deosebitã (preot, cadru didactic, om politic), Ion Creangã face parte din galeria oamenilor de geniu ai naţiei noastre, cu referinţe speciale în spiritualitatea europeanã şi nu numai.
Dublul debut absolut în universul cultural românesc îl reprezintã apariţia cãrţii didactice “Metodã nouã de scriere şi citire pentru uzul clasei I primarã” de institutorii I.Creangã, C.Grigorescu, G.Ienãchescu, N.Climescu, V.Rãceanu şi A.Simionescu – Tipografia Goldner, Iaşi 1868, Ediţia I, 4000 exemplare; Ediţia a II-a, 8000 exemplare, acelaşi an. (Ultima ediţie, a XXII-a va apãrea în anul 1889). În toate a fost inclusã poezia “Pãsãrica în timpul iernei” semnatã de Creangã Ion.
Urmeazã alte douã cãrţi didactice dedicate scrierii şi cetirii (1871, în IX ediţii; 1876, IV ediţii), precum şi o “Geografie a judeţului Iaşi” ( 1879, IV ediţii), în altã componenţã a colaboratorilor, dar şi o ediţie sub propria îngrijire, cu acordul autorului Titu Maiorescu – “Regulile limbii române pentru începãtori” ( cl. a II-a primarã, 1880).
În paralel, îndemnat de Mihai Eminescu şi alţi junimişti, scrie şi publicã în reviste locale, cu precãdere în “Convorbiri literare”, proza sa distinctã, poeziile originale (patru la numãr), articole şi culegeri de folclor (cincisprezece poezii/ balade). De asemenea, se face cunoscut în lumea politicã naţionalã a “dulcelui târg al Ieşilor” prin luãri de cuvânt pline de haz.
Peste ani, în 1924, Garabet Ibrãileanu, unul din principalii exegeţi ai operei lui Ion Creangã îi va face un portret vivant : “Creangã era nu numai un mare artist, dar şi un spirit de fineţã neîntrecutã şi un adevãrat aristocrat, aristocratul unei clase vechi, aşezate, cu tradiţii şi datini, cum erau ţãranii din Humuleşti din mijlocul veacului al XIX-lea.” (Garabet Ibrãileanu, Pagini de istorie literară “I. Creangã. Ţãranul şi târgovãţul”, în “Viaţa româneascã, XVI, nr.9, 1924, p.415).
Aşa se explicã superioritatea scrierilor sale.
Aşa se explicã prezenţa lui în paginile lexiconului universal al lui Angelo Gubernatis. „Dizionario biografico degli scrittori contemporanei” (Firenze, 1879, p.324), având colaboratori, pentru partea româneascã, pe B.P. Haşdeu (1838-1907), Al.Odobescu (1834-1895) şi Mihai Georgiade Obedenaru (1839-1885), respectiv pentru patruzeci de scriitori români dintre cei 4525 strãini, câţi cuprinde lucrarea.
În acel deceniu care a trecut de la debutul absolut, în afara cãrţilor didactice, publicase zece poveşti şi o nuvelã („Moş Nichifor Coţcariul”), dintre care doar şapte au fost menţionate în dicţionar, cu excepţia „Punguţei cu doi bani”, „Fata babei şi fata moşneagului” şi „Povestea unui om leneş”. Selecţia şi textul articolului din dicţionar, credem, le-a fãcut B.P.Haşdeu, care îi publicase, în revista sa „Columna lui Traian” (Bucureşti, III, nr.10, 7 martie 1872, p.78-79), articolul „Misiunea preotului la sate” reprodus din gazeta lui Scipione Bãdescu - „Noul curier român” (Iaşi, I, nr.25, 19 februarie 1872, p.1-2). Atât Angelo de Gubernatis cât şi cei trei români colaboratori erau membri ai Academiei Române, cunoscându-se bine de la şedinţele înaltului for cultural.
Trei ani mai târziu, în Germania, va apãrea cartea „Rumänische Mürchen” (Leipzig, 1882, 240 pg), cuprinzând douãzeci de poveşti populare traduse din româneşte de Mite Kremnitz (1852- 1916), soţia medicului Curţii Regale, prietenã cu Carmen Sylva, dar şi cu Mihai Eminescu. In afarã a douã poveşti, celelalte aveau ca autori pe Petre Ispirescu, Ioan Slavici şi Ion Creangã, respectiv „Punguţa cu doi bani”(p.42-48), „Ivan Turbincã”(p.96-118), „Fata babei şi fata moşneagului”(p.228-238).
Alte semnalãri privindu-i viaţa şi opera nu sunt consemnate în bibliografiile de referinţã, în perioada 1868-1889, în limbi strãine.
În schimb, dupã 1918, strãinãtatea a început sã ne frecventeze. Astfel, doi filoromâni – un italian şi un francez – sunt autorii unor lucrãri importante :Luigi Salvini – „Ion Creangã.Una pagina di istoria della letteratura romena” (Roma, 1932, Institute per l’Europa Nr. (260) 2018 46 orientale), din care am extras urmãtoarea frazã plinã de miez : „Nu trebuie sã se creadã cã arta lui Creangã e superficialã, întemeiatã pe o concepţie a vieţii cu totul exterioarã, bazatã pe un optimism uşuratic sau cu orice preţ voit; sub aparenta nepãsare, existã în mica lume a lui Creangã un sentiment profund al realitãţii, al vieţii.”Jean Boutiere – „Viaţa şi opera lui Ion Creangã” ( Paris, J.Gamber, 1930), teza de doctorat de la Sorbona, sub conducerea lui Mario Roques. Spicuim : „Creangã nu e moralist, precum canonicul Schmidt, nici poet sau filosof, ca Andersen : fãrã sã vrea, el este precum fraţii Grimm, un folclorist. Creangã este înainte de toate un artist ca Ch.Perrault. /.../ Nu e puţinã glorie pentru Creangã sã poatã fi pus în paralelã cu Ch. Perrault, a cãrui culegere, atât de apropiatã de perfecţiune, face şi astãzi deliciul celor mai fini cititori.” În presa româneascã din timpul vieţii lui Ion Creangã, primul care a scris despre el a fost Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul”, V, nr.102, 7 mai 1880, p.3 (apud Mihai Eminescu.Opere.XI, Publicistica, 1984, p.160) : „Povestea aceasta / „Prostia omeneascã” / pare scrisã de Creangã ( pentru cã nu era semnatã în manualul „Învãţãtorul copiilor”, ed.IV, Iaşi 1880, analizat de M.F.). Ce este original în ea ? Materia. Am putea dovedi cã, deşi popularã româneascã, ea se aflã şi la alte popopare, la cel german, bunãoarã. /.../ Ceea ce e original în modul de a le spune, e acel grai românesc cu care se îmbracã ele, sunt modificaţiile locale, potrivite cu spiritul şi cu datinile noastre.” De menţionat faptul cã, Mihai Eminescu a reprodus integral povestea în „Timpul” si apoi a comentat-o.
Opt ani mai târziu, Eduard Gruber ( 1860- 1895), filolog şi publicist, fiu de arhitect german, ginerele Veronicãi Micle, unul dintre editorii operei lui Ion Creangã, alãturi de Gr.I.Alexandrescu şi A.D.Xenopol, în vol. „Stil şi gândire.Încercare de psihologie literarã” (Iaşi, Şaraga, 1888, p.4), decide : „Creangã, ţãranul de la Humuleşti e un foarte puternic talent şi cu totul original în literatura românã. Împreunã cu Odobescu, el va fi în fruntea stiliştilor români – deşi între amândoi existã o mare deosebire.”
La fel de imbatabil este şi Nicolae Iorga (6 iunie 1871-27 nov.1940) la nici o jumãtate de an de la trecere spre Domnul a humuleşteanului : „Humorist de talent, scriitor senzaţional prin excelenţã, Creangã e acela dintre autorii noştri care a trãit mai aproape de popor, l-a înţeles mai bine şi l-a reprodus mai cu viaţã. Scutit de orice influenţã strãinã, el a pãstrat neatinsã limba şi gândirea româneascã şi, de aceea, nici o altã fiinţã mai originalã şi simplicitatea ei viguroasã se întâlneşte în literatura noastrã modernã”(Nicolae Iorga, „Ion Creangã”, în „Convorbiri literare”, Bucureşti, XXIV, nr.1 iunie 1890, p.214).
...Pânã aici, i-am avut în vedere mai mult pe contemporanii lui Ion Creangã şi am adnotat consideraţiile lor.
Pentru a încheia periplul nostru despre „homo universalis”, citãm în continuare dintrun text al unui contemporan de-al nostru, scris la aproape un secol de la dublul debut al lui Ion Creangã, în 1966 : „Creangã retrãieşte cu ingenuitate întâmplãrile povestite. Geniul humuleşteanului este aceastã capacitate extraordinarã de a-şi lua în serios eroii. /.../ El e creatorul unei „comedii umane” tot aşa de profundã şi de universalã în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu.”(Nicolae Manolescu, „Lecturi infidele” EPL, Bucureşti, 1966, p.7,15). Punctum.