Era mic, alb și surd. Puteai să strigi oricât la el. Să-l fluieri, să-l cerți, să-l alinți... Pentru el, sunetele nu existau. De aceea n-avea nevoie de niciun nume. Cum să-l chemi, când el habar n-avea, plutind într-o eternă tăcere? Nu-și auzea nici propriul glas. Din cauza asta nici nu prea lătra. Urmărea însă cu atenție tot ce se întâmpla în jurul lui. Culcat pe iarbă în curte, aștepta cuminte hrana pe care stăpânul i-o aducea. Stătea întotdeauna în fața bucătăriei de vară, aflată undeva în fundul curții.
Îl găsise pe stradă în urmă cu câteva luni. În Capitală. În plin centru, une sute de mașini se încrucișau în viteză, unde autobuzele și troleibuzele se târau alene înțesate de călători. Un biet suflet pierdut printre mii de trecători grăbiți, veseli, gălăgioși, în aceste zile de sărbătoare dintre Crăciun și Anul Nou. Se cuibărise lângă o vitrină în care, printre zeci de obiecte electrice de uz casnic, trona un brăduț încărcat cu becuri colorate care se aprindeau și se stingeau rând pe rând. Tremura speriat de forfota ce-l înconjura, amețit de mișcarea continuă din jurul său, flămând și înghețat.
- Uite un câțel rătăcit, spuse careva.
- Hai, dragă, ce, noi avem timp de câini pierduți acum?
- Ce frumos e! N-ai ceva să-i dăm să mănânce, se auzi alt glas.
- Ei, asta-i! Uite, vine autobuzul, îi răspunse un glas de bărbat. Și cei doi se îndepărtară în fugă.
- N-ai noroc, cățelule! Omul venit la oraș după cumpărături de Anul Nou îl fluieră ușor. Nicio mișcare/ Hei, cuțulache! Cuțu, cuțu! Tu n-auzi, măi? Nimic.
- Măi să fie, doar n-ai înțepenit de tot! Văd că ești un câine îngrijit. Blănița ta albă nu prea te recomandă ca pe un vagabond. Ți-ai pierdut stăpânul? Hei! Cuțu-cuțu! Măi, dar tu chiar ești supărat pe toată lumea? Și omul se aplecă spre câinele cufundat în tăcerea lui, încercând să-l mângâie. Câinele sări ca ars, privindu-l speriat. La gât avea o zgardă de care atârna un cartonaș pe care se vedea ceva scris.
Iată o idee foarte bună, își zise omul, încercând să vadă ce era scris pe acel cartonaș. Probabil numele, adresa, numărul de telefon al stăpânului, în caz că se rătăcește câinele. Ar trebui făcute zgărzi speciale în sensul ăsta. Găsești un câine pierdut, te uiți pe zgardă; vezi adresa sau telefonul - îi anunți stăpânul să vină să și-l ia, sau i-l duci chiar tu. Ia să vedem noi, măi cuțulache, unde stai tu și cum te cheamă? Stai cuminte. Nu-ți fac niciun rău. Așa, vezi că ești băiat deștept? Și omul întoarse cartonașul pe care citi: „Sunt surd. N-am nume. Stăpânul meu a murit.” Omul tresări. „„Bietul de tine. Ești orfan... Poate s-o găsi cineva în mulțimea asta să te ia. Trebuie să fie și un suflet care să te vrea. Eu mai am doi acasă.” Și îl mângâie de câteva ori pe blănița albă. Apoi omul intră în magazin să cumpere un fier de călcat și o tigaie. Erau ultimele cumpărături de pe lista pe care i-o dăduse nevasta când plecase de dimineață la oraș.
- Alo, domnule! Nu-i voie cu câini în magazin, vă rugăm...
- Dar nu-i al meu. Nici nu știu al cui e.
- Ei, nu e al dumneavoastră. Parcă nu v-am văzut eu adineauri prin vitrină cum îl mângâiați?
- L-am mângâiat, dar nu e al meu.
- Vă rugăm frumos, nu e cazul să mai comentăm. Luați-vă câinele. Nu e voie cu el în magazin.
- Dar...
- Nu înțelegi, omule, interveni o vânzătoare mai în vârstă. Vrei să plătești amendă? Ia-ți câinele de aici!
- Dar eu am de făcut niște cumpărături.
- Nu vii la cumpărături cu câinele!
N-avu încotro. Se îndreptă spre ieșire, în timp ce cățelul îl urma, supus, îndeaproape.
- Asta e. Hai afară, cățelușule. Te rog, fii cuminte! N-am timp de tine! Grăbit, omul o luă prin mulțime, traversă mai multe străzi, ocoli un loc împrejmuit unde se construise ceva și în sfârșit ajunse la magazinul pe care-l căuta. Tot de produse electrice de uz casnic. Aici lucra o cunoștință a soției sale, bine că și-a adus aminte.
- Îmi pare bine că v-am găsit! Aș vrea un fier de călcat și o tigaie!
- Dar ce cățel frumos aveți! Extraordinar! Un pudel splendid!
- Într-adevăr, extraordinar! Vi-l dăruiesc dumneavoastră.
- A, nu, mulțumesc. Mi-ar plăcea, dar am copil mic. Nu mă pot ocupa și de cățel. Sper însă că glumiți. -nu glumesc. Pur și smplu nu e al meu. Nu înțeleg de ce se tot ține după mine!
- Știe el că și-a găsit stăpânul, glumi vânzătoarea, împachetându-i cumpărăturile. Omul ieși în stradă și observă cum în urma lui cățelul călca mărunțel ca o jucărie automată.
- Bine, băiatule, dacă tu așa vrei... dar să știi că eu locuiesc la țară, auzi? La țară! Și omul începu să râdă. Grozav mai sunt. Te întreb dacă auzi, când văd bine că ești surd...
- Ți-am adus un dar de Anul Nou, nevastă, zise omul, vesel.
- Știam eu că n-o să uiți! Îl luă de gât și-l sărută pe amândoi obrajii. Și fier de călcat? Și tigaie?
- Tot ce mi-ai ordonat, glumi bărbatul.
- Și cadoul?
- Afară. La ușă. Ia uită-te!
- Ah. Un câine. Te ții de glume? Ce-o să facem cu el?
- Nu e o glumă, zise omuș zâmbind. E orfan. Și surd, săracul.
- Surd?
- Ca un pietroi!
- Bine că n-aude! S-ar înspăimânta să audă ceea ce o să auzi tu acum! Dar bărbatul știa că vorbele nevestei sunt ca un foc de paie și că nu se va îndura să lase cățelul în stradă, în plină iarnă. Așa a rămas bietul orfan în gospodăria acelor oameni de treabă. Câinii cei mari se obișnuiră și ei repede cu el. Trecu iarna, zbură primăvara... Căldurile verii îi trăgeau la umbră pe cei doi dulăi. Pe sub magazii, pe după garduri. Cățelul surd nu îndrăznea să-și caute alt loc decât cel știut de la început. În fața bucătăriei din fundul curții. Într-una din seri, cei doi gospodari, bărbatul și nevasta, adormiseră devreme, obosiți. Deodată se treziră speriați. Auziră niște scântece, un vaiet prelung ca un urlet și câinele zgâriind ușa antreului.
- Surdul! strigă femeia. Ce-o fi pățit? Și sări să deschidă ușa. Când, ce să vezi? În fundul curții, în bucătăria de vară, flăcări mari se înălțau până în tavan. Realiză imediat că a uitat mâncarea pe aragaz și a adormit uitaându-se la televizor.
- Arde bucătăria! Mai avu ea timp să strige și o luă la fugă cu o căldare cu apă în mână. Sări și bărbatul. Împreună reușiră să stingă focul fără prea multă greutate.
- Dacă n-ai fi fost tu, măi cuțule, ardea bucătăria, zise la sfârșit femeia.
- Chiar așa! zise și bărbatul. El e salvatorul. Ai văzut? Grozav cățel! Bravo, cuțulache! Și-i dădu niște lapte într-o strachină. De atunci, ori de câte ori vorbeau despre el, nu-i mai spuneau decât „salvatorul”. Și din salvator a devenit Salvatore, când au văzut la televizor un film cu un actor pe care îl chema așa. Acum avea și el un nume. Dar asta n-avea nicio importanță. Oricum l-ar fi chemat, el tot n-ar fi știut cum sună numele lui. În lumea tăcerii în care trăia, era mulțumit că avea stăpâni buni, uitându-se întotdeauna la ei cu dragoste și duioșie... (fragment)