Abandon cercurilor și vasului gri
să ne-ncercuim; eu mi-am salvat patimile cu mâinile tale,
demult ajungându-le și, modelate astfel, le las să ne fie alt început.
îți mai pot radia undelor, fără derivă, încât să nu ne mai lipsim
mai mult ca ieri; e o esență ce-am prins-o, totuși, pentru totdeauna
lipită de urmele noastre și mă gândeam să-mi închid cercurile numai cu ea;
tocmai de aceea, ajută-mi să-ți știu a-ți scădea uitarea
și neștiutele limbi pentru minte și inimă, chiar și ale noastre,
vibrându-ne, cascadă unu-ntr-altul: un singur cerc cuvântător
și mai sus de toate trupurile trăite.
doar noi l-am găsit, cum sferă-n propriul ceas ne lunecă intens
întâiul instinct de pe trepte, chei, vase și drumuri aflate în popas
și întinzându-l, unul spre altul, ne-am povestit împânzirea gustului,
furtul evidenței și orice bunătăți risipitoare ale sângelui.
cu toate acestea, în adulmecările ce-o să-ți vină îndrăgostirii femeilor
de orice atingere carnală din privire, un vas gri stelar amintește-ți,
așa cum ea îți lunecă pe mâini, încât și noi să ne ajungem.
peste bordul acestui timp constant m-am prins chiar
să nu mă mai arunc și valurile tale pământești să
țină-n viață, întreagă, vasului nostru și inimii tale
inima trupului meu de care, de tine-n abandon,
mi-e dor să nu mai uit.

Ochiul tău
îți luneci palma în cercuri de plăceri,
răzvrătindu-ne: deja ți-e seva în leagănul meu
când umed bate ceasul fluidelor
și mereu în decor mi-e norul ascedent și semnul tău
în care ploaia stă invers, așa cum ți-e locul,
ca o pavăză crescută-n mine.
într-adevăr, toată lucrarea ce-am adunat-o
pare grea și întruparea iubirii e pământescul doar
din visul ce îmi ascunde zborul spre lăsarea zilelor,
cum mâine, metalică, așa cum mă știi
din cele șapte zile pot curge înroșindu-ți albastrul și patima
în valul topitor al ochiului.

Cum totuși mă aduni
puțin peste limita mea
începi tu – patru dimensiuni
cu care scad și-ți adun privirea;
uneori e liniște curată, de zăpadă,
alteori e un aer dens,
prea înalt de frumos, irespirabil.
în această răscruce
se va fi făcut așezământ
din ce puteam să-ți scriu;
puțin peste, însă…
și-acum întreb
cum totuși mă aduni.

Una mereu
doar să-ntindem simțurile
deodată, cum îți place mai mult,
să te ascult altfel,
adânc și-n abandon și suspendând
totul, cum ne place mai mult,
urmându-te, două iubite,
una mereu din ochii tăi
ivindu-ne și-acum.