„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat” (Blaga) vine să confirme parcă statornicia vieții satului romînesc de la început de veac al XX-lea „în care niciodată nu apăruse ceva nou”, singură natura fiind suficientă întru „împrospătarea vieții”, ca și cînd evoluția materială ulterioară ar fi putut chiar constitui un factor de instabilitate în acest habitat edenic, cel puțin la început, așa cum apare el în romanul scriitorului preot Ion Croitoru, VREMURI ÎN FLACĂRI. O astfel de viziune se datorează și vârstei copilului, care înregistrează pe retină numai partea lăudată a realității și prezența copiilor în tot acest univers, ca început de lume, este asigurată. Autorul recompune aproape indirect o lume mai mult atemporală (la început), ca apoi mulțimea evenimentelor cu conotații belicoase (sugerate de imaginea de pe copertă) să răstoarne această orientare, constituindu-se într-un adevărat drum inițiatic, pregătind copiii pentru viața care îi așteaptă. Datele despre această lume sunt consemnate nu neaparat pentru a le Cronică literară la zi reda memoriri colective, cât pentru a le adăuga la mijloacele semantice ale vieții unui om, autorul nemulțumindu-se numai că faptul trăit de el, ci mai ales căutând explicații și în cele trăite de înaintașii lui, cunoașterea indirectă, asociată cu fantezia creatoare având aici un rol predominant. Este aceasta trăire dincolo de prezent a fiecăruia dintre noi. Universul din „satul de pe valea Șușiței” (Mărăști) este unul care înregistreazădoar elementele absolut necesare vieții: mama, tata, frații, hărnicia, curăția și nădejdea, celelalte fiind aproape în plus. Asta o impune efemeritatea timpului - condiția noastră sine qua non. Trăirea, pentru autor, pare a precumpăni în fața cunoașterii imediate, când întrebările pot cădea de cele mai multe ori secerate pe capete, La cunoașterea directă (atât cât este) se adaugă și decodarea semnelor din natură, astfel familia este unită cum e un stup de albine, fiecare membru al ei își cunoaște bine rolulși execută ordinele primite. „Natura - spune autorul - se aseamănă cu primul zâmbet al pruncului din leagăn, de o frumusețe și o gingașie cum numai în grădina raiului a mai fost așa ceva”. Natura ne dă bucuria de a înfrunta și bunele și relele. Ce, în natură, nu sunt furtuni? Pădurile nu se taie, nu se fură? Păsările și animalele nu se vânează ilegal? Și cu toate acestea ea rămâne pe mai departe cum a fost. Așa gîndesc și personajele acestei cărți, de vreme ce gasesc energii/motivații care le fac să nu se oprească din drumul lor. Bunătatea Floarei lui Ioniță Mohor de a lua cu ea o fetiță abia născută, pe care o găsești în timpul refugiului și de-a o crește alături de cei șapte copii ai săi este una după modelul bunătății naturii. Că personajele au și timp de visare și timp de contemplare a frumosului, asta se datorează faptului că și visarea, și frumosul sunt din adevăr, iar adevărul se vede numai cu ochii curați, că așa sunt ochii țăranilor. La Ion Croitoru arta descrierii și a portretisticii sunt la fel de convingătoare ca și cea a narațiunii, de unde rezultă adesea o proză cu o consistentă susținere poetică, Într-o zi , la arat, Ionică (fiul lui Ioniță Mohor, cu care autorul se identifică uneori) este copleșit de poezia naturii, prilej cu care autorul face o admirabilă descriere a acesteia, ce-l apropie de un Rebreanu ori Marin Preda:„... copilul și-a întins sumanul pe brazda proaspătă și s-a culcat privind cerul. Un miros proaspăt de pământ i-a pătruns până în adâncul Nr. (260) 2018 38 oaselor.. Respira adânc umplându-și plămânii de parfumul inconfundabil al pământului proaspăt, ca să ajungă până la celulele periferice ale trupului său. Mirosul de pământ reavăn îi împrospăta sufletul iar trupul se înnoise, devenise pufos și mătăsosca al unui prunc care de-abia învățase să îngâne cuvântul mamă. Chiar și peisajele aride, lipsite de vegetație, dar însuflețite, mișcătoare ce apăreau în imaginația sa dincolo de nori păreau minunate. Era fiorul, sentimentul cu care pătrundea pentru prima dată în adîncul cosmosului. Datorită obișnuinței i se părea că toate sunt firești, dar și cele firești au tainele lor. De pe întregul lan se ridicau sus, sus de tot zeci de ciocârlii care se așezau pe o rază de soare încât de abia se mai zăreau. Acolo, lutind pe înaltul senin, bătând din aripi, își continuau concertul, iar intinsul lan, ca o sală plină de spectatori ascultă trilurile solo sau de duet cu alte surate îndepărtate. Totul era ca în rai. Deasupra lor până și norii erau ca spuma mării, iar prin albul lăptos, în vagul fundal, se zăreau flori, pomi înfloriți, râuri ce au despicat munții și multe minunății. Scrutarea psihologicăeste și ea admirabilă. Ioniță Mohor, rămas fără căruță și cai este urmărit în frământările sale până își gaseste echilibrul în mânzul rămas de la iapa furată ori când Țigănuș reapare. Poate exista sat fără tradiție, fără cutume? Nicidecum. Pomelnicele folosite în practica bisericii sunt adevărate genealogii neamul cuiva, asemenea genealogiei neamului lui Iisus de la începutul Evangheliei după Matei. Obiceiurile legate de sărbătorile pascale sunt prezentate în detaliu, prilej de a sublinia importanța religiei creștin-ortodoxe în viața românilor dintotdeauna. Învierea lui Hristos se regăsește și în trezirea la viață a întregii naturi primăvara. Este aceasta expresia comuniunii dintre Dumnezeu și creația Sa (omul și natura). Intrarea în horă a Ioanei este un semn bun pentru comunitate în ideea că neamul poate spori în număr și vigoare printr-un posibil măritiș. Taina primei iubiri trăită de Ioana Mohor și Marin Vrânceanu âine cititorul cu sufletul la gură. Capitolul „Balul” - împrejurare unde se nasc cele mai frumoas vise - vine și el să dea amploare acestei taine. Pentru fata iubită un flăcău este în stare să se arunce și în foc, de aceea ciocnirile de orice fel sunt aivi inerente. Muncile câmpului sunt și ele prilejuri de meditație asupra condiției umane. Secerișul, culesul amintesc de pildele lui Iisus, faptele fiind adevăatele roade ale oamenilor. Țăranul, muncind sub cer, simte cel mai bine mâna ocrotitoare sau aspră a lui Dumnezeu. De asemenea Sfânta Treime, susține autorul, este grăitoare pentru troița familiei - tată, mamă și fii: „Dacă pe Sfânta Treime o putem socoti ca model de comuniune, atunci și familia reprezintă trinitatea:tată, mamă și copii, toți la un loc formează comunitatea treimică, sfântă, iar munca la care participă fiecare membru al ei, cu toată ființa, contribuie la desăvârșirea creației divine în măsura capacității și a puterii cu care fiecare a fost înzestrat.” Evenimentele din viața satului românesc a primei jumătăți a veacului ce a trecut (nașterea, nunta, inmormântarea, hora, portul popular, muncile agricole, liturghia, luarea la oaste) sunt văzute în prima parte a romanului ca niște binecuvântări în derularea lor pașnică, ca apoi, o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial și intrarea României în această conflagrație, lucrurile să ia o turnură neașteptată, accentual celor mulți căzând pe instinctual de apărare, de supravețuire. O nouă lecție de viață își face locul în conștiința oamenilor. Frica de moarte dispare, iar în locul ei apar bunătatea, credința, vitejia, sacrificiul. Situația e precum aceea a intrării intr-un labirint din care nu se mai poate ieși decât pe sus. Iată o scenă de luptă surprinsă în timpul sărbătorii Nașterii Domnului: „La sunetul clopotului umbra ciudată a norilor se retrage îndreptându-se spre gurile armelor de foc ale armatei satanice care îi pândea de supăfiecare copac, de după fiecare deal. Militarii români își făceau cruce și cerul înnourat dvean trasnparent: Hristos coboară în duh, aici, în ger, sub gloanțe. Striviți, dar nu nimiciți, soldații își găseau sensul vieții și ținta ca drept și normă să-și apere spațiul lăsat de strămoși. O briză liniștită, cuminte, dulce, sfioasă mângâie frunțile militarilor care priveau cerul din tranșeele cu pământul înghețat. Ei trăiau în spirit simbolismul sărbătorilor, al primirii pruncului Hristos și se abțineau să pună mâna pe armă atât timp cât li se păstra libertatea de trăire a unui moment de comuniune cu transcendentul”. Nu este scăpată din vedere nici firea românului de a face haz de necaz chiar în momente de mare tensiune, tocmai pentru a îmbărbăta și diminua efectele răului. Romanul lui Ion Croitoru, VREMURI ÎN FLĂCĂRI, este și un veritabil document istoric cu mărturii care țin de oameni și locuri reale, prezentate cu nerv și acuitate artistică, ce imprimă discursul epic un pronunțat caracter reliast-dramatic.