Dramele personale aureolează cu un nimb aristocratic existențele umane,așezându-le sub semnul înaltelor trăiri. Este și cazul poetului TUDOR AMZA, a cărui operă se construiește la temelia marii dureri personale, cauzate de pierderea fiului. Volumul JOC GRAV (Editura Lumina Tipo,București, 2017) arhivează în depozitele memoriei cuvântului scris etape ale biografiei sale traumatizate, receptate aleatoriu, în lumina difuză a amintirii.
De altfel, prima poezie a volumului, “Scrisul meu e-un cântec trist”, constituie un fel de mărturie emoționantă asupra esenței motivației intime, care a generat mecanismul secret al procesării propriilor seisme sufletești și transferul în artă al experiențelor unui destin lovit de neșansă: „Nu-i pom să-mi străjuie iubirea/Și nici hotar să-i țină seama,/ Nu-s psalmi stelari pierduți cu firea/ Veniți să își plătească vama.//Nu-i seară limpede ca apa/Pe care-o bei când îți e sete, Cum sta pe prispă El cu tata/Și vântul ne bătea în plete.//Nu-s zile multe-n calendar /Când să-ngenunchi și să îl chem/Să-i stau alături în altar /Și-un vin sfințit de El să bem.//Nu-i zi lăsată pentru noi de sus, Prin care trec ca un amurg târziu/ Și unde doar Cosmin și cu Isus /Îmi leagănă durerea când vă scriu.”
Ne aflăm în fața unei poezii neconvenționale, care se supune în mare măsură canoanelor dictate de traiectoria sinuasă a tribulațiilor demersului speculativ al imaginației sau transcrie cu fidelitate impulsurile subliminale ale percepțiilor subiective asupra realității. TUDOR AMZA își scrie cu eleganță și discreție povestea de viață, înălțând cu fiecare fragment al discursului liric câte-o treaptă a durerii către propria Golgotă. Ființa sa devine o amplă cutie de rezonanță, ce vibrează într-un prelung lamento, la ecourile unei memorii cantonate la granița delimitativă dintre clipă și eternitate: „Zi de decembrie, ai mușcat din inima mea/Când soarele s-a pitit după o stâncă,/Iar în seara acelei zilea căzut o stea/ Care mi-a lăsat în suflet o rană adâncă.//Zi blestemată care mi-ai răvășit viața,/M-ai făcut să mă scol dimineața/ Cu visele mele ucise în noapte.//Precum hoțul de vânturi ce umblă hai-hui/Te-ai strecurat în țipetele mele/ Și gândurile toate vărsate în haina lui/Le-ai risipit cenușă printre stele.//De-atunci destule nopți îmi par ca un semnal/clopotnițând mereumenirea mea/Să nu am somn să-l prind pe criminal/Chiar dacă el s-ascunde sus după o stea.” („Angajamentul în zi de decembrie” )
Structura armonioasă, delicată a ființei poetice aparținătoare lui Tudor Amza dezvăluie valorea profund umană a conștiinței sale, care contravine jocurilor subversive ale sorții. Sunt uneori momente de-o neasemuită vibrație emoțională, de inspirație genială, care dau măsura unui incontestabil talent literar. În acest punct al maximei sincerități, poezia curge de la sine, într-o revărsare de tonuri limpezi, netezind eventuale asperități și artificii de limbaj. Registrul confesiunii netrucate, cu dezvăluiri rostite în șoaptă, (Va urma)