La Editura Timpul, Iași, 2017, a apărut volumul cu două fețe, DIMPREUNĂ, o colaborare interesantă a doi autori, tatăl și fiul, respectiv, Florentin Palaghia și Eduard Filip Palaghia, într-o concepție editorială surprinzătoare. Două generații se intersectează la mijlocul drumului, pentru o simbolică înmânare a ștafetei. Din motive absolut subiective, mi-am fixat demesul analizei mele asupra primului dintre autorii menționați mai sus.
Parcursul liricii lui FLORENTIN PALAGHIA străbate în ritmurile ample ale unei inteligențe creative atotcuprinzătoare, mai toate temele și problemele existențiale îndeobște cunoscute, care se întrepătrund osmotic în arabescurile stilistice ale simbolurilor și metaforelor poeticii sale complexe. Discursul liric echilibrează într-o formulă dinamică și flexibilă, incongruențele ireconciliabile ale realității prezentului, aservite provizoratului și aparemțelor. Volumul de versuri DIMPREUNĂ jalonează reperele estetice ale crezului artistic definitoriu pentru esența spiritualității acestui poet, aflat în total dezacord cu rânduiala unei lumi, ce stă sub semnul declinului, generat de incertitudinile și inconsecvențele unui mal du siecle devorator: Prietenii sunt la cimitir/alții în străinătate,/timpul lovește mai abitir/viața trecută de jumătate.//Secolul în măruntaie/răsucește trupul bolnav,/mă zvârcolesc în odaie/sunt din ce în ce mai firav.//Frigul rătăcește în oase/și de frică sunt surd,/printre lighioane osoase/mă prăbușesc în absurd,//O fărâmă de mine/a intrat în poem/și alături de tine/de încolo ma tem.(Derivă)
Revine obsesiv ideea trecerii timpului și, implicit, se fac dese referiri la angoasele care derivă din tema de bătrânețe și de singurătate. Un eu suferind agonizează sub teribila amenințare a disoluției propriului univers de certitudini, cultivând cu asiduitate un fel de exorcizare a sinelui prin avicarea rănilor sufletești. Durerea, dezabuzarea și neputința sunt reflexe ale sensibilității sale rănite de asaltul urâtului cotidian Florentin Palaghia este un fin artizanat al cuvântului, capabil să transfigureze materia brută a inspirației sale, într-o dramatică parabolă a înstrăinării și însingurării ființi umane. Poeziile acestui volum se concentrează în jurul a câtorva nuclee ideatice semnificative, bifurcate antinomic pe tema generală a raportului dintre individ și societate. Compoziția atent elaborată a textului asigură o surprinzătoare fluiditate versurilor, care conduc prin acumulări succesive de simboluri către o imagistică accentuat figurativă. Dincolo de vălul scriiturii ermatice, deslușind, fără echivoc, reacțiile unei conștiințe, într-o permanentă stare de alertă, cu evoluții graduale pre treptele dezechilibrelor emoționale, de la confuzie, neliniște, vinovăție, până la sentimentul devastator al aneantizării propriei identități: Totul pare atât de ciudat:/urări fără sfârșit, prieteni,/care nu-i mai văd,/mesaje fără cuvinte.../Mi-e frică, tremur în fața/unui ecran, veștile destramă/ultima speranță. trăiesc senzatia/unui gol fără sfârșit.//Din când în când/câte un înger blond//îmi amintește/că am fost tânăr./Din spatele ecranului/mă sărută pe frunte/iar eu zâmbesc vag și statornic.//Ușor, ușor, doar o umbră/se mai târaie prin întunericul/ care zvâcnește spre dimineață. (Derută)

Textele cu pronunțat substrat autoreferențial însumează experințele traumatizante ale trecutului, amenințat prematur de spectrul singurătății. Departe de a-și încheiat socotelile cu lumea aceea, poetul pare să-și alimenteze prezentul cu frustrările copilăriei sale neîmplinite. vocea lirică cosmicizează trăirile unui ins crucificat pe hârtia arsă de revărsările aluvionare din vulcanul rascolit. Este dificil de stabilit în ce măsură cel născut și trăit în slujba cuvântului își asumă harul rostirii frumoase ca pe-o binecuvântare sau ca peun blestem: Bolnav și singur ca umbra,/cu frică de moarte și legănat de îngeri/m-am născut printre cuvinte./În biserica gândurilor am fost botezat/ca să nu-mi pierd identitatea de dinainte.//Strivit de bulgări de țărână ai bunicului/am gustat prima oară argila/și cu salivă am construit prima chilie,/ M-am închis în ea/și m-am împrietenit cu lupii.//Am păstrat foarfeca cu care/mama mi-a semnat actul de naștere, și ca să uit de singurătate/mă tăvăleam în fân/cu ielele nopții, noapte de noapte.//A venit timpul întoarcerii,/în golul dintre două lumi/am aprins, de înviere, candela uitării/ mă rog, de-acum, o flacără tremurătoare,/ la îngerii ce mă așteaptă. (La întrecere cu îngerii)

Florentin Palaghia este, fără îndoială, un profesionist remarcabil al șlefuirii verbului, într-o urzeală stilistică, uimitor de armonioasă. Departe de-a fi monoton, discursul liric virează periodic spre inflexiuile luminoase ale pastelului, făcând loc, în egală măsură, incantației suave și tonurilor explozive: Arcadia azi gme sub nemăți/ pierduți în reverie printre stime/scriu versuri albe tinerii poeți//Pe-alei ticsite cu ghirlande albe/ colindătorii amețiți de ger/țes din consoane, sentemate,/salbe și din vocale crengi de Leruiler.// Lumina e difuză, timpul cerne/pe la ferestre zâne din povești,/zăpada lunii pe pământ așterne/ peste poeți icoanele cerești.(Feerie de iarnă). În versuri cu străfulgerări diamantine răzbat printre lacrimi, himerice icoane ale tinereții. Ecouri de voci și umbre ale trecutului, cernute în lumină difuză a amintirilor atribuie o aură de eleganță aristrocratică întregului efort creator: În fereastra ta se sparg mugurii/și cerul s-a lăbărțat peste tot./ Ne întâlnim în icoana pe care mama/a agățat-o pe gânduri. Cred că orizontulo să mă acopere./ că tot ce-mi vei spune mă va surprinde/și că lunecând așa, tânăr și îndrăgostit./cărăuș de iluzii prin tundra cu reni,/îmi voi aduce aminte că în livadă/au înflorit zăpezile. (Livada cu fluturi). Florentin Palaghia, asemenea tuturor poeților hărăziți cu talent, știe să redimensioneze datele realității dintr-o perspectivă inedită, să le combine și să le reașeze într-o ordine noua, care să poarte amprenta originalității sale incontestabile. Va urma