Când „Pompierul” (era primul titlu pentru Fahrenheit 461o) lui Ray Bradbury ardea cărţi „pentru a reduce istoria la zdrenţe şi tăciuni”, ardea însăşi esenţa umană, esenţa umanităţii. Şi-i spun un grand merçi lui Alex. Ştefănescu, punând mare preţ pe asigurarea sa că „n-o să dispară niciodată literatura”. „Literatura nu dispare, cum înclină multă lume să creadă”. Câţi n-o văd ajunsă în ultimele ei zile şi-i pun cruce! Nici eu nu vreau să cred c-o să dispară (ca Alvin Kernau), dar lipsa de interes pentru ea mă disperă, câtă vreme apar atâtea cărţi-eveniment. „Ce citeşti, Măria-Ta?”, îl întreabă Polonius pe Hamlet. Or, Shakespeare, pentru Eminescu „prieten drag al sufletului meu”, a rămas model suprem al tuturor timpurilor.
Cele mai agasante întrebări pentru tinerii supuşi anchetelor stradale sunt despre lecturile lor. Citiţi? Ultima carte citită care este? Când aţi intrat ultima oară într-o librărie sau într-o bibliotecă? „Zăbava cetitului” nu intră în orizontul de aşteptare al celor intraţi în „criză de răbdare”. Celebritate, notorietate prin scris? Oho, notorietate academică! Cui prodest? Cel mult, ar intra într-o librărie săşi cumpere un ghid karmic, în scopul de a-şi găsi sufletul pereche. Cât despre senzuala Ana Lesko, anunţând la televizor că se duce la bibliotecă, wow, n-a vrut decât să şocheze, nu să citească neapărat o poveste din Creangă. Care? Aia cu găina babei sau cu cocoşul moşului? Trecând printr-o librărie aproape pustie, Adrian Alui Gheorghe exclama, ca zmeul: „Miroase a carne de cititor!” Dar e numai vina cititorilor? Librarii n-au nici o vină că, dezamăgiţi de ţepe, cu costuri uriaşe pentru buzunare sărmane, cumpărătorii dau bir cu fugiţii? Emmanuel Delhomme, proprietarul unei librării din inima Parisului, pasionat de son métier, se teme că lumea de hârtie e pe cale de dispariţie, ca şi profesiunea de librar. Şi este un librar „en colère”. Junimiştii (mă refer la librăria Junimea din Târgul Ieşilor, dulcele) îşi fidelizau cititorii. Evenimentele din acel Decembrie m-au găsit în librăria Universităţii „Al.I. Cuza”, lângă Narcisa Gherghe, librarul meu ghid. Postsocialist, specia asta a cam dispărut. La Pallas Mall, nu prea-i de găsit. Când Marius Chivu a recomandat echipa de bookaholice de la Cărtureşti, Foarfă-Boamfă-Pulpă, mi s-a părut o glumă (las’ că şi Marius Chivu pare glumeţ şi nu prea atunci când pronunţă greşit numele scriitorilor). Dar e bine că există trioul Cristina Foarfă, Maria Elisabeta Boamfă şi Oana Pulpă, câtă vreme librăria a ajuns un bric-à-brac, unde ai nevoie de un librar - GPS. Mă consider un cititor avizat şi avertizat, dar mi s-a întâmplat, neavând ochelarii la mine, să cumpăr în orb edite ca inedite, cu titlu schimbat sau plagiate in integrum. Că-ţi vine să faci reclamaţie la protecţia consumatorului. Şi atunci „beneficiarul” nu mai intră la Cărtureşti, ci la Mc Donald’s, unde se cufundă în cartofi prăjiţi cu celular. Devine homo zappiens, doar suntem în Evul Media, cum l-a numit Bogdan Ghiu. Ai zapette (telecomandă), la loc comanda de la lecturi hotărâtoare, paideice. Te laşi (tele)ghidat de televiziune spre emisiuni de divertisment ieftin, vulgar. E numai vina tinerilor că variile canale l-au infantilizat pe cititor, dar şi pe spectatorul de teatru profesionist, de film de artă? Un invitat într-o gradenă, foarte gureş contra lecturii, alegea decis plasma, nu cartea: „Cum să citesc în alb-negru, când televizorul e colorat?” Numai că zappingul ca mod de existenţă nu te salvează de mediocritate; o fac doar cărţile bune. Iar Alex. Ştefănescu luptă sub oriflama (steag al regilor Franţei, Oriflamme, nu marcă de ruj) valorii. Şi pentru că are, cum spuneam, umor nu cu cubu’, ci cu caru’, îi convinge pe elevi că oamenii care nu citesc se urâţesc. „Se vede?”, s-a îngrijorat un alt şcolar, desemnat, după chip,necititor. Pledoaria pentru lectură a lui Alex. Ştefănescu mi-a adus aminte de tatăl meu, deşi Alex. Ştefănescu îmi poate fi, ca vârstă, un frate mai mic. Tata, care mi-a pus în mână cărţi hotărâtoare, îmi spunea: „Nu eşti tu dacă nu citeşti”. Deşi distinge dintr-o „răpide ochire” literatura de maculatură, A.Ş., e uneori prea îngăduitor cu tipărelile şi tipăriturile unor doamne scriitoare care nu pricep că eseistul se joacă să pară sensibil la femei. Pe o paparazză TV o complimenta indulgent: „În vremea noastră o carte care se citeşte greu nu se citeşte deloc”. Paparazza, mai curând paparăţuşca, era încântată că „Alex” agrea cărţile uşoare. M-a intrigat afirmaţia asta, dar leul literar (care s-a lăsat dresat de Ioana Revnic) a revenit, în Mesaj către tineri: „Trebuie să folosim cu grijă «clipa cea repede» ce ni s-a dat.”Ca să ajungi să citeşti cărţi care contează nu-i uşor,cum nu-i uşor să-ţi placă din prima un concert de Mahler. Primul pas e mai greu, dar, odată „convertit”, ajungi la bookuria lecturii. Ortografiez aşa dinadins, ca să atrag atenţia vânătorilor de pokemoni că jocurile pe Net sunt vânare de vânt, la fel tembelefonul, tembelizorul, tembeletristica. Trebuie un efort să citeşti bine!, e mai comod zappingul cel de toate zilele. Din păcate, de luştri răi încoace, am ajuns o telepopulaţie moartă după „vedete” de duzină, apărute cu duzinele pe micul ecran, cultivând instinctele joase. Libertinajul mediatic a atins cota de avarie. Mâncam salam cu soia? Acum avem cam mult Salam la TV,arozat cu „universalul” Jean de la Craiova.. Ştiu, secolul înaintează în defavoarea lui Gutenberg. Literatura epistolară, de pildă, în proză ori în poezie, e pe cale de dispariţie, pierzând bătălia cu Facebook, Instagram şi alte reţele de socializare. Cartea e tolerată ca un capriciu, chiar într-o emisiune culturală, exact ca marca de zacuscă, numită Capricii şi Delicii. Inevitabilul Ion Cristoiu, într-o emisiune cu văduva lui Aurel Cioran, susţinea că el, Cristoiu, n-ar fi dat un euro pe manuscrise. Motivul? Au fost publicate. Cât ar fi dat oare pe manuscrisele lui Eminescu? În curând o să scăpăm de ele ,Doamne, nu vor mai fi manuscrise! Vom tasta cu toţii, ce să mai învăţăm caligrafia? O cantautoare a scâncit, tot pe un canal, că Fraţii Jderi, carte groasă, i-a distrus o vacanţă (ce-i drept, Creanga de aur se citeşte cu înţelegere deplină când suntem maturi, dar există o anume ordine a lecturilor. După Călinescu: re-lectura clasicilor se face la bătrâneţe). Dar ce s-ar fi făcut cantautoarea, cu mult peste un milion şi jumătate de cuvinte din În căutarea timpului pierdut? Dar cu fraza de 823 de vocabule din Mizerabilii lui Hugo? Contemporanii săi nu s-au plâns, de vreme ce peste două milioane de francezi au luat parte la înmormântare, în 1885. În ce mă priveşte, traversez seri din ce în ce mai antitelevizate şi nu mai ştiu dacă se mai dă acel promo, impropriu după învechita de mine, cu tipul care se duce la concert pe patine cu rotile. S-ar putea să fi dispărut, ca şi Cultural TV. Ultimul promo? „Dai un play şi râzi cât vrei!”. Televiziunea, între a informa şi a distra, a ales distracţia. A fi videofil înseamnă să ieşi din puterea magică a lecturii. Să ajungi la poemoterapia lui Ilarie Voronca („Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul şi sângele nostru, poemul!”) e mai greu decât să le urmăreşti pe „asistentele”, pe VIP-urile de nocturnă Capatos. Pe lângă ele, Tanţa şi Costel, personajele lui Ion Băieşu, erau de o cultură vastă. Şi cine-l mai înţelege pe Mihai Ursachi? „Oricum nu ideile fac literatura. Ele fac, eventual, filosofia./ Dar nici cuvintele. Acestea fac dicţionarele./ Literatura o fac autorii de literatură, poezia o fac poeţii/ Din ce o fac? Îi priveşte./ Iată unul dintre sărmanele mistere ale vieţii”. Şi a sfârşit singur, cerând de-a surda ajutor, în pragul uşii de blocoteţ. Eu, una, prefer monitorului cartea vie, care foşneşte; scriu de mână şi citesc predilect pe hârtie, nu pe laptop. Şi nici scurt nu pot scrie, în 7000 de semne fix. Intru în panică textuală când ajung la 10000 de semne şi mai am încă multe de zis, după 7-8 pagini de articol. Deschid şi închid paranteze, pun semne patetice de întrebare şi de exclamare, fac tot felul de adaosuri pe verso, spre enervarea bunelor mele culegătoare. Poate din cauza interdicţiei de semnătură, poate din cauza argumentelor care îmi năvălesc pe hârtie. Îi admir pe împătimiţii tabletei (nu pe autorii de ţâşt-bâşturi care n-au ce spune, dar ţin să se afle-n reviste), de la Arghezi la argeşanul Doman şi la Gogea, oftalmoftologul clujean. Alex. Ştefănescu ne îndeamnă să privim campania de recucerire a publicului, ca homo videns (Giovanni Sartori) să nu câştige. Dar cum să reintrăm în normalitatea scris-cititului când videofilii au ocupat punctele tactice? Unul dintre prietenii mei, Daniel R., nu reuşeşte să-şi pună pe citit fiul. Îl roagă („Fă-o pentru tatăl tău, măcar o oră!”), îl forţează, îl momeşte cu răsplată, dar nu-l înduplecă să citească. De ce-ar citi Gogol, când are rezumat pe Google? Că te faci de râs dacă nu pricepi o aluzie culturală, că eşti penibil dacă nu poţi descifra o alegorie, un simbol, asta nu contează. Eu i-aş spune băiatului că totul e diferit pentru cei care citesc; că îi poate spune altfel fetei că o iubeşte. N-o să-i zică „Mai dăte- n dragostea mea”, cum zice un rapper care face, face, face gălăgie la radio. Lipsa de lectură nu numai că urâţeşte, dar şi prosteşte. Alex. Ştefănescu dă de exemplu „ideea stupidă” despre aşa-zisa pasivitate, laşitate a ciobanului mioritic. „Mioriţa, scrie Petru Ursache, e un test în faţa morţii, nu în faţa bâtei” (v. Mioriţa. Dosarul mitologic al unei Capodopere, Eikon, 2015 ). Altfel, am mai fi avut o istorie despre o bătaie în Carpaţi. Şi Alex. Şt. continuă: din nepricepere, elevul ar fi gata să întrebe de ce bunul păstor n-a sunat la 112. Elevul ca elevul, dar istoricul Mihail Neamţu găseşte soluţia în… euthanasierea mioarei. Nu alege oaia, ca Daea, ci o face de oaie. Îl şi văd cum intră într-o istorie hazlie a publicisticii atârnat de oaie, ascuns sub burta ei, ca vitejii lui Ulise ieşind din peştera lui Polifem. Ce să mai zici când autorul necunoscut, cum îl numeşte Alex. Ştefănescu pe Marele Anonim, necunoscut ca şi eroul, e batjocorit? În vremile închise cenuşii, anii erau, pentru generaţia mea, buni în funcţie de cărţile citite. Carpe diem? Ba carte diem. Chiar şi la vârsta mea, sunt pentru slow-reading, ca şi cum aş mai avea timp să le citesc pe toate. Şi dacă mai rămân peaici, pe-aproape, o să scriu un roman intitulat O femeie care citeşte şi aşteaptă. Titlu bun. De scris (şi de citit) cu răbdare. Montesquieu declara că n-a avut nici o durere care să nu fie alinată printr-o oră de lectură. Iar lui Eminescu, atât de drag lui Alex. Ştefănescu, pe care l-a comentat poem cu poem, nu-i era străin „binomul” scris/citit: „Cu gândiri şi cu imagini/ Înnegrit-am multe pagini/ Ş-ale cărţii, şi-ale vieţii/ Chiar din zorii tinereţii”. Nu le-a înnegrit de-a surda, ca mulţi cobreslaşi care se cred cimotii cu Shakespeare,crezând că-l pot întrece de la sine, datorită „progresului”, idee proletcultistă repusă pe tapet. Mai periculoasă decât „jucăria” demitizării lui Eminescu i se pare lui Alex. Ştefănescu „înstrăinarea de Eminescu”. Însă ca urmare a demitizării, zic eu. „Când tinerii, intrând în librării, vor cere poeziile lui Eminescu (şi aceasta nu pentru a îndeplini o obligaţie şcolară), vom putea considera că în România a început din nou să se trăiască normal”. Alt grand merçi pentru utopia bună. Îi dau şi eu semn bun lui Alex. Ştefănescu, om bun ca o carte bună: un bookaholic din Iaşi a iniţiat, în 2016, un proiect cultural de minune: „Cartea de pe bancă. Citeşti, dăruieşti! Las-o pe bancă!” De pe banca din Parcul Expoziţiei, pe lângă care trec deseori, dispar şi apar cărţi, ceea ce înseamnă că încă se citeşte, că n-am ajuns în postlectură şi-n postcultură.