IGIENICĂ
Dimineața se spală pe dinți până ce scuipatul le este de sânge.
Se freacă, se frecă fără milă, cu gând să nu miroasă a ce-au mâncat ieri.
Se freacă și nu au dureri.
Se apropie, se apropie mult de oglinda și-și văd dinții albi.
Zâmbesc și refuză să observe aburul de pe cleștar ce are izul vorbelor lor.

APA
S-a oprit in fața curții cu grilaj de fier.
Hainele-i rupte parcă plangeau.
Privea femeia în capot roșu ce uda florile
cu o stropitoare de copil.
- Doamnă, îmi dați voie sa beau puțină apă?
- Intră! Îi privi mâinile murdare, cu degete ciuturoase.
- Așteaptă puțin! Femeia dispăru în casă.
Se aplecă și acoperi cu gura caneaua cișmelei. Bea cu inghițituri câinești. Așa îl văzu femeia când apăru în capătul scării cu o cană ciobită.
- Ce faci, dobitocule?! Nu ti-am zis să aștepți?!

FRAȚII
S-au bătut până când cel mic a uitat să mai dea, iar cel mare să mai sufle.
Celălalt și-a adus aminte că sunt frați și-a aflat mila.
Când l-a ridicat, era moale de parcă nu mai avea oase
A strigat:
- Suntem frați, Petre, să nu mori, avem copii!

ICOANA
Femeia, o țigancă frumoasă foc, s-a apropiat de masa noastră smulgând de la piept copilul care mai sugea încă din sânul cu sfârc de lămâie.
Întinse mâna stângă. Avea țiganca în ea ceva din fecioara cu pruncul. Părea o icoană.
Am băgat mâna în buzunar și-am început să împart banii: cei mari pentru mine, cei mici pentru cerșători și prieteni.
Ii separam cu grijă să nu mă ating de cei pentru băut. Într-un colț se strecuraseră vreo patru bănuți.
I-am întins cu frică să nu-i numere.
Țiganca a plecat, închinându-se până a ajuns în dreptul unui stâlp. S-a uitat în palmă și în clipa aceea am știut că ma înjurat in gând. La
masă însă venise însă cu “Să m-ajute Dumnezeu!”.

CHEIA
Era într-o seară, o seară în care să nu dai nici un câine afară din casă, când treceam prin fața caselor mari de pe Domnească. Ploua din ce
în ce mai tare, ploaie rece de toamnă. Burlanele gâlgâiau ca porcii în zi de Ignat. Sun streașina de la “Dunărea” a văzut o femeie încă tânără,
zgribilită, tremurând vargă. I-a zis din mers:
- Dacă n-ai unde să dormi, vino la mine!
S-a luat după el, cum știu doar câinii, la doi pași în spate.
Toată noaptea l-a așteptat să se scoale, să-și plătească și ea, într-un fel, somnul.
Dimineață, s-a trezit singură. A găsit, în schimb, un bilet cu mai puține litere decât le erau necesare cuvintelor, dar a înțeles că pâinea este
in dulap, cheia s-o pună în cuiul din vișin și dacă n-are unde să doarmă să vină și altă dată. Să țină minte casa, a treia casă de la colțul bisericii. Cu
curte, dar fără poartă.

PÂINE
Îi gonea cerul cu păsări învățate să scuipe moarte. Ii ajunseseră din urmă la mijlocul verii, într-un lan de grâu ce dăduse în copt.
Întinși la umbra scurtă, așteptau ploaia de foc.
Rupse câteva spice ce-i mângâiau obrazul.
Le frecă în palme. În cauș, îi rămaseră boabele roșcate.
Se întoarse către ceilalți și spuse:
- Anul ăsta o să crească pâinea. E bobul plin.
O picătură îi arse fruntea: De unde, că cerul e senin? Mai văzu copaia în care-l legănase mama, plină acum cu cocă ce creștea peste el,
până l-a acoperit.
Târziu, spre seara, începu ploaia. Îl spăla pentru ultima dată.

POMANA
- Dați-mi un ban! Plătiți-vă păcatele cu bani!
Un ban pomană dați-mi! Ruga se auzea cu toată forfota din fața Palatului.
Trecătorii se scotoceau prin buzunare, rărindu-și pașii. Dacă nu găseau plevușcă măruntă, plecau cu vorbele lui în urechi și cu
gând să schimbe.
- Un ban pomană! Aveți cu toții păcate și bani! Bani mulți, păcăte multe! Se târa, înpingându-și scândura cu patru roți, și se uita
numai la cei ce treceau, împușcându-i cu ochii negri de tuci. Coroanele de plumb ce se loveau în pălăria spartă nu-l interesau.
- Dați-mi un ban! Plătiți-vă păcatele cu bani!
Nu le amintea de inimă, de milă și nici de Dumnezeu!

CIOBURI
Fiecare zi o trăiesc cu frică să nu mor odata cu ea. Ca să nu afle Dumnezeu cât sunt de lacom, il rog să mi-l dea doar pe mâine.
Rămân mortul zilelor mele și noaptea sufletele morților lucesc ca soarele pe care l-au luat în ele, refuzând să-mi spună dacă sunt sau nu
acolo.
Noaptea, sunt mort cu adevărat și mă jelesc cu vorbe de orfan dezmoștenit sau cu înjurături de olar, căruia i s-a rupt inima carului și
își vede munca lui și a flăcărilor ajunsă cioburi.

LACRIMI
Se aduseseră atâtea flori, încât mortul nu mai mirosea pentru toți.
La căpătâi era doar un fiu care nu terminase nimic.
Ar fi vrut să plângă, să strige că el îl omorâse. Nu avea lacrimi. Abia când au scos sicriul din casă a strigat:
- De ce? Și lacrimile i se înșirau noduri pe ața obrazului.
Știa că nu-l plânge pe mort. Chiar dacă fusese tatăl lui.

PEDEAPSA
Ploaia își împletea stropii și facea frânghii șerpuitoare ce strângeau strada într-un brâu galben - cețos.
Uitase de răceala bluzei ude, lipite de trup. Pe apa ce se târa în rigolă a văzut un tăciune plutind în pas cu el. “A fost cândva foc!” - gândi
omul plecat la drum pe ploaie.
Și-a rărit pașii, urmărindu-l până la colț, unde tăciunele s-a rostogolit într-o gură de canal.
Îi păru rău că nu l-a luat cu el, poate i-ar fi purtat noroc. Ploaia se întețise și picăturile îi dădeau impresia că e bătut cu pietre. S-a
cutremurat ca de un îngheț ce venea de undeva dinăuntrul lui.
Vedea casele spălate și trăgea aerul ud cu putere în plămâni, ca u alergător de fond care, după terminarea cursei, poate să respire cum vrea.
Călca apăsat și drumul era mai lung ca o pedeapsa.

BRÂNCUȘI A FOST PLUGAR
“Coloana Infinită” ne spunea tuturor că Brâncuși a plecat dintre brazde, că a fost plugar.
A fost plugarul care a avut atâta forță în brațe încât a ridicat brazda milenara în picioare, ca să fie vazută de lume.
Brazda trasă de Brâncuși pe câmpul cerului are însușirea fără sfârșit a zilelor, anotimpurilor, luată din spicul grâului ce spune tuturor că fără plugari nu se poate.