Porto-Franco

Zambetul lui Nicolae Labis

Leonida Lari

Rubrica: Remember  /  Nr. 143/2008

REMEMBER

Zâmbetul lui Nicolae Labis

Privesc o fotografie din „Tineretul liber”, o poza cu zâmbetul amar al lui Nicolae Labis. Un zâmbet de om haituit, fara casa si masa în capitala. Poet notoriu, cu asa-zisi cunoscuti suspusi, cu prieteni si buni, dar si rai, care-i doreau caderea si moartea. Din invidie, pe semne. Dar si pentru ca el era liber ca toti poetii.
Ochii lui au ceva gingas, nostalgic, ranit, ceva care-¬mi aminteste privirea unei caprioare. Când vad chipurile unor asemenea oameni, mi se face, fara voie trist, îmi amintesc si de fratele meu, poetul Leonard, iradiat în armata imperiala si care a murit la 24 ani, lasând în urma multe si frumoase poeme în versuri si în proza. Un frate ca o pâine, ca un vin, când iti e foame si când iti e sete!
Dar vorbeam de Labis, de gingasul poet Nicolae Labis. Cu ochi blânzi. Moartea caprioarei a fost, la drept vorbind, moartea lui, anticipata.
În zâmbetul lui Labis, dulce si amar ca viata, ca viata noastra cea de toate zilele, se întrevede si un pic de îndoiala, si o discreta neîntelegere. În cine?
În potentatii clipei? Nu cred. Un poet cu un talent de calibrul lui, stia cine si cât costa. În zâmbetul lui e neîncredere în sine, ca nu va rezista, ca va fi împins pe marginea prapastiei, ca au sa-l omoare, precum a si fost.
Ce bine lucra KGB-ul în 1956 în România! La 22 decembrie al acelui an, 1956, s-a savârsit din viata poetul Nicolae Labis, împins sub tramvai de kaghebista Maia Polevoi, ceea ce în traducere ar fi Maia cea din câmp, din stepa, din imensele pustiuri nomade ale rusimii.
Privesc zâmbetul dulce-amar, ars de-un fior infinit, un pic neîncrezator ca al unei caprioare vânate - zâmbetul lui Nicolae Labis poetul, copilul, îngerul... Si ma întreb, oare cât timp neamul românesc îsi va bate joc de latura fiintei sale, de sufletele daruite, trimise întru apararea lui de catre Dumnezeu? Daca am sta sa facem niste liste, enumerându-i pe toti poetii chinuiti ai neamului, striviti înainte de soroc, si anume: Eminescu, Blaga, Bacovia, Mateevici, Labis, Damian, Stanescu, Vatamanu si multi, multi altii, mi se încetoseaza ochii de lacrimi.
Privesc zâmbetul lui Nicolae Labis si ma cutremur: stia ca o sa moara. Mai mult chiar, înaintea mortii a scris despre pasarea cu clont de rubin, adica rosu ca sistemul care l-a distrus pe el si atâtea alte vieti pierdute din iubire pentru Tara.
Mi-e dor de el. Regret ca nu l-am vazut în asta lume, dar sunt sigura ca în cea de dincolo am sa-l întâlnesc. Mai fericit decât a fost pe pamânt. Si mai încrezator. Si nicicum asa cum l-am vazut in poza, cu sufletul tâsnind din priviri ca o caprioara ranita.

Leonida Lari

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR