… din esențe de suflet, din curcubeul tăiat în două, din nevoia ontologică a omului de a se regăsi în picături de timp… Așa s-a născut volumul lui Dorinel Ghițău, publicat la Editura Apollonia, la Iași, în anul 2017, grație Premiului pentru volum în manuscris, obținut la Festivalul Național de Poezie Grigore Hagiu.
Aș defini întregul volum printr-un singur termen: firesc!Ascunse în spatele unor cuvinte simple, familiare, adevărurile ființei se revarsă într-o cavalcadă afectivă, derivat al nevoii de a iubi și de a fi iubit, de a înțelege și a se descoperi, de a se pierde pe sine, pentru a se regăsi plenar în spiritul lumii: Eu vin de nicăieri - / sunt vânt!(Sunt vânt); Ca mine-n tine-n care / mă adun! (Ploaia descompusă); Așa mi-a fost drag: / prin inimi… să bat! (Sunt frunză).
În ploile inimii sale, Dorinel Ghițău găsește forța de a anula spațiul ce-l desparte de femeia iubită, invocând Cuvântul, singura entitateabstractă și concretă în același timp, purtător al sufletului aflat în siajul dragostei:Doar doru-mi spune - / încă să rezist! (Vâslașul); Sunt incomplet, / mă simt al nimănui… / Susținere ca tine – alta nu-i- / …și fără tine - / mersu-mi e pe loc!? (Emoții); Toate visurile mele / Fac în gând să te apropii. (Fără zori). Efuziunea nuanțată este anticipată de titlurile simbolic- anticipative: Toamna plângând, Toamna ca tine, Te-apropii, Și-mi pătrunzi adânc, Aproape doi, Schimb de stare.
Poeziile au o cadență aparte, desprinsă parte din apolinicul coșbucian și din pastelurile psihologice ale lui Ion Pillat: Dorm în dimineață flori. / Au strâns frig între petale / Cerul și-a închis, se pare, / Soarele, după mulți nori. (Fără zori); Privește-n jur iubito! – Vine seara, / cu-n orizont în flăcări și cu Noi - // Intrând încet în recile văpăi / ale apusului însângerat. / De toate-câte-suntem / am uitat… (Alb de stea). Timid, se răsfrânge din fundal un Topârceanu, cu spiritul ușor și deschis: Domnișoară / inimă fugară, / Fără tine / nu pot să trăiesc! // Domnișoară - / patimă amară, / Fără tine / simt că îmbătrânesc!... (Domnișoară). Textul ce dă titlu volumului, Ploaia descompusă, este o izotopie a întregului volum, concentrând jindul existențial, căutarea acelui eu alter ego, nevoia de comuniune dincolo de conveniențe, de bariere. Câmpurile semantice interferează – cel al ezoterismului afectiv: Ascunsă ochiului comun, perechi unite, afinități secrete, oportunități/ discrete, lumi opace și cel al neputințelor, al sincopelor existenței: gânduri / ne-mplinite, alb murdar, perfid / și efemer dezastru.O amărăciune înfășoară ființa și totuși, ea nu este cuprinsă de deznădejde, tragismul este nul, căci revitalizarea are loc prin artă și prin iubire: Muzica urcă invers, / dinspre Pământ / spre Cer! (O chitară), Nu știu cum faci… / dar porți, / în ochi și-n piept, chemări / când mă atingi, / și viu mă stingi în Mări! (Senin). Sentimentul matricial al dragostei capătă în textele sale forme multiple, plecând de la iubirea pură, ludică, nascută parcă din inimi – cer, pentru a se maturiza progresiv: De niciunde vine-așa… / așteptată și sfioasă, / nențeleasă și frumoasă / … cu fluturi și licurici - / joc de gene cu sclipici - / Imbatabilă – Iubirea! (Dacă sigur…); Închide-ți ochii, brațele și gândul / În jurul meu, crâng răvășit, vâlvoi, / Vom adormi îmbrățișați iar Visul / Ne va aduce zîmbetu-napoi! (Conspirații); Îngăduie-mi să te invit / la masa mea / din Mare și Nisip. (Aproape doi); Mă-nalț cu tine și te cânt! (Sunt vânt). Dorul androginic are evidente reminiscențe, în poeziile închinate acestui vital a fi, iubirea fiind căutată, așteptată, intuită: M-ntreb, de te-aș găsi, / ce-aș face? / Te-aș adora cu trup și gând? (Un zâmbet); Probabil … că eu / am tot căutat, / prin gând, / motivul plecării tale… // …Apoi am realizat - / că nici nu veniseși. (Vara pierdută).
Finis mundi este asociat morții iubirii, disipării în etericele lumi astrale, disoluțiilor și melanjului dintre dragoste, dor, durere și nostalgie: Nimic nu mai este cum a fost. / … Uneori este atât de greu… // Mă obișnuisem cu inelele tale / căzute pe umerii fierbinți… // Era prea cald / Așa a venit / Toamna asta la mine: / - cu fața în mâini! (Toamna plângând); Privește-n jur iubito! – Vine seara / … și va veni-ntre noi o noapte grea. - // Am s-o veghez în albul ei de Stea. // Dac-ațipesc?... / Mi-e teamă că-i posibil / - sfârșind în zori – să fie / Ultima! (Un autor, o carte).
Sentimente edulcorate, lumini și umbre, credință și tăgadă, poezia lui Dorinel Ghițău te pune în față apropriului suflet, amintindu-ți că unele experiențe sunt universale, că viața te provoacă prin ea însăși!