Critica de specialitate a întîmpinat-o în mod elogios, numind-o, la apariţie, „cartea veacului”, „evanghelia românismului” , „cartea de conştiinţă”, „profetismul biruitor”. Puncte cardinale în haos se adresa umilului plugar, păstrător al tradiţiei şi natură vie în multiseculara lui existenţă creştină, ca şi intelectualului din aula academică, chemat să creeze o nouă spiritualitate în istoria României moderne. Aceştia reprezentau, în concepţia vremii şi îndeosebi a lui Nichifor Crainic, segmentele „reale” ale uneia şi aceleiaşi etnii (a cărei sănătate morală a fost de multe ori verificată în vîltoarea veacurilor,) chemată să aşeze ţara în graniţele ei fireşti şi să întemeieze instituţiile fundamentale ale statului de drept.
Alături de marile voci ale epocii, Nicolae lorga, Vasile Pârvan, Nae lonescu, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, providenţialul om Nichifor Crainic a fascinat şi călăuzit prin logos inspirat generaţii de iubitori ai adevărului şi frumosului. A avut şi înfrîngeri, pentru că, fiind încrezător foarte în justeţea divină a propriilor sale idealuri (care erau şi ale neamului,) nu a realizat la timp, într-o vreme plină de sîngerări, ca şi cea de astăzi, dimensiunea, în perspectivă, a unor pericole ce i s-au aşezat insidios în cale. Dar campaniile de presă, glasul de Magister ad cathedram, conferinţele ţinute în ţară şi peste hotare au fost atît de vibrante şi pline de bucuria împlinirii, încît mulţi dintre adversarii săi de temut au fost nevoiţi să se ferească „în lături!”. La Crainic, cuvîntul era într-adevăr ziditor, în consens cu învăţătura ce izvorăşte din iubire, în scopul de a exista în comuniune. Numai iubirea este creatoare şi numai ura ce vine din nebulozitatea păcatului dezbină şi ucide. Iubirea este creatoare şi aducătoare de fericire pentru că uneşte un eu cu alt eu, o fiinţă cu altă fiinţă, în frăţietate cristologică. Înmulţirea acestor euri are un sens adînc pentru însăşi viaţa credinţei: cu cît sunt cuprinse mai multe, devenind persoană şi natură, cu atît se dovedeşte mai puternică lucrarea binefăcătoare şi întăritoare a Logosului în om. Sunt adevăruri simple, de credinţă, pe care oricine le poate învăţa la predica de duminică. Cărţile fundamentale ale lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ţara de peste veac şi Nostalgia paradisului, toate apărute în deceniul al patrulea, cînd s-a înălţat meteoric în spiritualitatea românească „fenomenul Crainic”, se înfăţişau cititorilor ca „ruguri aprinse”, în sensul taboric al cuvîntului, fiind înzestrate cu puteri mistice capabile să dinamizeze adîncurile sufleteşti şi să le solidarizeze în ideea ortodoxă şi naţională. Puncte cardinale în haos sintetizează întreaga experienţă teoretică de doctrină şi scriitoricească a lui Nichifor Crainic. Este o carte de educaţie a tineretului, cu intenţia de a-l pregăti intelectual şi moral, pentru a putea decide singur şi cu răspundere viitorul României. Sunt discutate în acest sens, într-o manieră originală, incitantă şi perfect actuală, aspecte esenţiale ale existenţei noastre: personalităţile exemplare, sensul tradiţiei, viaţa religioasă a tineretului, creaţia culturală şi spirituală, programele literare, Biserica şi Statul etc. Ţara de peste veac este cel mai reprezentativ volum de versuri (1931) şi a venit după alte experienţe lirice destinate să îmbogăţească registrul sensibilităţii noastre poetice: Şesuri natale şi Darurile pămîntului. Toate aceste trei volume de poezie trebuie luate împreună pentru că definitivează un sistem imagistic profund original din perspectiva frumosului teologic: şesurile, rîurile, ţara, astrele, lumina, munţii, codrii apar ca simboluri sacre; ele reprezintă semne ale divinităţii ce se lasă a fi ghicită în formele sensibile ale naturii. Nostalgia paradisului, la origine curs universitar ţinut la Facultatea de teologie din Bucureşti, reprezintă primul tratat de estetică filocalică, aşa cum am arătat în Postfaţa la ediţia acestei cărţi, îngrijită de noi (Magda Ursache şi Petru Ursache) şi publicată de editura „Moldova” din laşi, în 1994. Ceea ce în Ţara de peste veac ni se înfăţişează ca experienţă sensibilă, în Nostalgia paradisului capătă forma demonstraţiei teoretice, autorul avînd posibilitatea să se afirme precis şi coerent, în ambele cazuri, în spaţiul încărcat de spiritualitate al teandriei. Prima ediţie a cărţii Puncte cardinale în haos (1936) s-a epuizat în numai cîteva luni; a urmat imediat a doua, pentru ca mareea roşie s-o măture din literatură cîteva decenii. A sosit vremea ca şi malefica maree să fie înlăturată definitiv din istorie. Nimic nu poate s-o facă mai energic şi mai tămăduitor decît fraza de foc a „Crainicului ortodoxiei”.
1. Cîmpia sacră. Ea se află pe apa Neajlovului, locul natal al autorului. Dacă vrem să înţelegem ce a însemnat cîmpia sacră pentru dezvoltarea ulterioară a lui Nichifor Crainic, cum s-au aprins puterile sufletești în tumultuoasa lor splendoare (de păreau să nu aibă sfîrşit, şi nici nu au pentru că renasc mereu în filele cărţilor), de unde au izvorît puterea și mirajul de a ataca marile probleme ale epocii, haotizată de curente diverse (el aruncînd în spaţiul existenţei puternice repere cardinale), de unde a pornit dorinţa de a da sens misionar întregii sale treceri prin viaţa pământească, trebuie să citim măcar primele pasaje din cartea autobiografică, Zile albe, zile negre. Ce aflăm? Tatăl său era ţăran sărac, chiar foarte sărac. Purta un nume banal, Dobre, nici măcar latin, însă românesc autentic. Cînd muncea pe cîmp, îşi lua drept hrană mămăligă cu ceapă şi nu se plîngea, iar în casă, pe laiţe, se vedeau rogojini de papură. Dacă se întîlnea pe drum cu arendaşul satului, un ţigan mătăhălos oploşit din părţile ungureşti, nu se descoperea cu respect, cum ar fi dorit veneticul, şi nici nu-i cerea pămînt în arendă, deşi nu avea în proprietate nici măcar un hectar pentru întreţinerea familiei, destul de numeroasă. Copilul mergea cu vaca la păscut şi-l însoţea pe părintele său cînd se ducea, noaptea, cu caii în ţarină. Atunci asculta poveşti fantastice despre duhurile pămîntului, ale istoriei şi despre minunile lui Dumnezeu. Nu părea să-i placă şcoala; ba spunea că mai curînd avea ce învăţa de la vacă decît de la învăţătoare. Cînd s-a dus prima dată ia seminarul teologic din Bucureşti, la sfatul dascălului său, Const. Spâneşteanu, un om de inimă cum nu puţini se aflau pe vremea aceea, a apărut desculţ în faţa profesorilor. E adevărat că s-a aflat primul pe lista bursierilor, după un concurs la care a u participat 350 de candidaţi. Înainte de examen fusese ironizat de un preot pentru că îndrăznise, cu înfăţişarea lui, să-i concureze feciorul, care avea să pice la examen. Nici cu bunicii nu se putea „lăuda”: pe unul nu l-a cunoscut, celălalt era un oier oarecare, probabil analfabet. lată o biografie banală, la care orice „etilist” ar strîmba din nas. Cu toate acestea, dincolo de aparenţe, se poate citi un alt tip de biografie, de natură spirituală, care face din toţi membrii familiei Crainic, bunici şi părinţi, exemplare reprezentative ale rasei. Aşa începe Zile albe, zile negre: „Mam ivit în lumina lumii venind dintr-o adîncime de două mii de ani. Hrisoavele vechimii mele n-au fost niciodată scrise. Le port în sîngele care bate încă în tîmpla căruntă. De cîte ori mă gîndesc la trecutul neguros al obîrşiei neamului, de pe grindul acesta unde am ajuns, mi se pare că mă plec spre fundul unei prăpăstii fără măsură, din taina căreia licăre izvorul de viaţă ce urcă pînă la mine. Eu nu cobor de pe culmile istoriei; ci mă urc din peşterile anonimatului. Boierii coboară şi adesea coborîşul lor e alunecare, ţăranii suie din greu, cu trudă mare. De aceea, cugetul luminos al acestei obîrşii anonime mi-a dat totdeauna sentimentul înălţării, al biruinţei şi al răzbunării unei soarte mocnite sub grămada veacurilor. Sentimentul acesta nu-l am numai eu; îl avea şi tatăl meu, ţăranul anonim, al cărui suflet chiuia de bucurie că-şi vede feciorul cărturar, ridicat dintr-un neam care n-a cetit decît în stele şi n-a scris decît cu plugul pe coajele negre ale ţărînii. E fără doar şi poate o fericire necunoscută celor legănaţi în puf; ea dă vieţii un gust particular şi puternic pe care îl ştiu numai cei care poartă încă în obraz faţa pămîntului şi zîmbetul soarelui”. O figură de stil şi nimic mai mult? S-ar putea. Dar să reţinem două aspecte ce ţin de ordinul relevanţei. Primul e de natură teoretică: autorul dă un sens personal conceptelor de neam şi de clasă, probleme dezvoltate pe larg în cărţile de doctrină, Puncte cardinale în haos şi Ortodoxie şi etnocraţie. Neamul reprezintă o realitate spirituală; clasa este căzută şi limitată în cadrele înguste ale intereselor egoiste şi materiale; unul este unit prin idealurile eterne ale credinţei, aceleaşi pentru toţi membrii de suflet şi de sînge; celălalt este dezbinat şi împuţinat în puterile proprii, de aceea se ambiţionează, ca orice minoritate, să apeleze la ajutoare exterioare pentru supravieţuire. Fiii neamului, atunci cînd organismul funcţionează în chip natural, reuşesc să se înalţe din adîncurile anonimatului în sferele eterate ale frumuseţii. Este o chemare destinală, pe cînd evidenţierea individualistă a membrilor clasei ţine de accident şi de conjunctură. În acest sens, Nichifor Crainic a găsit idei asemănătoare şi la unii dintre marii săi contemporani, de pildă la Mitropolitul Nicolae Bălan: „Nu s-a împărţit Hristos în mijlocul poporului românesc, ci a rămas şi ieri şi azi şi rămîne de-a pururi acelaşi. Şi dacă ar sta cineva să asculte bătăile inimilor noastre, ar găsi că acelea bat la fel şi se încălzesc pentru aceleaşi idealuri: pentru acelaşi ideal de viaţă creştinească coborîtă din înălţimea cerului şi pentru acelaşi ideal de cultură românească, zămislit din firea noastră, din suferinţele şi din silinţele cele mai curate ale sufletului românesc” (Biserica şi viata, Sibiu 1974, p.47). Nici conceptul de anonimat nu trebuie luat în sens restrictiv, aşa cum apare în studiile folcloriştilor. Solidaritatea în anonimat, în afară de accepţiunea culturală, capătă la Nichifor Crainic o valoare teologică: iubirea stă la baza unităţii, care este totodată şi putere ziditoare. Al doilea aspect avut în vedere, în legătură cu pasajul din Zile albe, zile negre, se referă la adevărata biografie a autorului, mai precis la segmentuI copilăriei. Despre tatăl său spune întrun paragraf: „Cînd am început să-mi dau seama de mine însumi, am înţeles că tata mi-a fost întîiul dascăl pe gustul sufletului meu. Cu el am intrat în împărăţia frumuseţii” . Îl purta la cîmp şi-i spunea poveşti, iar fiul vedea în ţăranul analfabet şi anonim întreaga istorie a „şesurilor natale”, cu eroi de baladă, cu bătrîni ca sfinții, cu „daruri” de bunătate ce cădeau direct din mîini divine. Valea Neajovului i se părea sacră, încărcată cu bunătăţi şi frumuseţi ce se cereau desluşite. Pînă şi o vacă poate căpăta un înţeles superior, de creatură, dacă omului i se relevă ordinea divină a creaţiei. Nu se poate spune, deci, că a fost „sărac”. Nici el, nici ai săi, Cîmpia sacră a neamului şi a lui Dumnezeu l-a învăţat să nesocotească trebuinţele materiale, mărunte şi păcătoase şi să se sacrifice pentru cele spiriltuale, care sunt ale tuturora.

2. O metaforă doctrinară. Volumul Puncte cardinale în haos este ,, metaforă doctrinară pe care Nichifor Crainic a construit-o în raport negativ cu modul teologic de înţelegere a divino-umanului. Ea are o dublă ramificaţie: teologico-estetică şi politică; este vorba de o politică naţională, nu de partid ori de clasă. Ca tehnică de lucru, autorul i-a imprimat vocala de foc a polemicii năprasnice şi idealitatea întăritoare a misionarismului. S-a recunoscut în epocă faptul că polemicile sale constituiau adevărate dezastre pentru adversari şi tot atîtea străluminări în arta scrisului, iar printre aceştia se aflau, uneori, N. lorga sau C. Rădulescu-Motru, personalităţi venerabile şi maeştri în mînuirea condeiului. Într-o polemică îndreptată împotriva lui C. Rădulescu-Motru, care poate fi considerată o capodoperă a genului, se începe cu un elogiu sincer, deloc ironic, la adresa marelui dascăl de filosofie, demn şi astăzi de preţuirea cea mai înaltă. Cartea recenzată de Nichifor Crainic şi care constituie pretextul polemicii este Românismul, catechismul unei noi spiritualităţi, temă centrală, atît pentru sistemul doctrinar al lui Rădulescu- Motru, cît şi pentru autorul Nostalgiei paradisului. Nichifor Crainic își dezlănţuie polemica observînd o contradicţie în poziţia pragmatică adoptată de Rădulescu-Motru, ca şi în interpretarea termenilor: „catehismul” ar fi expresia unei spiritualităţi noi ce nu poate fi înţeleasă de reprezentanţii vechii generaţii: „Dacă admitem însă această separaţie hotărîtă, ce exclude pe bătrîni de la înţelegerea lucrurilor noui, se naşte o nedumerire, în ce categorie se aşează dl. Motru? Clasificîndu-se între bătrîni, şi-ar suprima dreptul de a scrie despre noua spiritualitate; dacă s-ar clasifica între tineri, ar trebui să facem abstracţie de vîrsta-i într-adevăr venerabilă. Din moment ce scrie despre lucruri pe care bătrînii nu le înţeleg, suntem nevoiţi să-i acordăm o tinereţe ca în basme şi să-l ascultăm ca pe un camarad din cea mai nouă generaţie” (din vol. Ortodoxie şi etnocraţie, p. 115). Cuvintele spiritualitate, românism, generaţie, ca să privim lucrurile oarecum extensiv, constituiau elemente ale metaforei „puncte cardinale în haos”, pe care C. Rădulescu-Motru o simplifica în sensul mai vechi al apelului „către tînăra generaţie”, al lui S. Mehedinţi. Spiritualitate avea în accepţiunea autorului Românismul... un înţeles abstract, sărăcit de conţinut, îndeosebi religios, termenii cu care venea în relaţie. Se năşteau, după părerea lui Nichifor Crainic, alte tipuri de contradicţie. Nu era suficient să i se înfăţişeze tineretului un grupaj de termeni, fie şi sub un titlu catihetic, pentru a fi pregătit să asigure, la vremea sa, viitorul ţării. Tineretul simţea nevoia de a fi unit printr-o cugetare vizionară, de un nou profetism, aşa cum generaţia anterioară, creatoarea României Mari, a văzut în N. lorga aprinzîndu-se scînteia providenţială. Vitală pentru viaţa tineretului şi a ţării era apariţia unei călăuze, care să conducă spre alte idealuri şi spre certitudine. Această criză de realizare s-a resimţit într-o serie de conflicte acute care au zdruncinat timp de mai bine de un deceniu societatea românească şi care s-au concretizat în polemici răsunătoare între tineri şi batrîni. Este semnificativ în această privinţă un articol de tinereţe al lui Mircea Eliade, intitulat Ţara arde şi d-nii N. lorga şi C. Rădulescu-Motru îşi scriu memoriile. Cuvîntul este ziditor, dar, în condiţiile date de societatea contemporana, el trebuie mai întîi să ardă. Nichifor Crainic porneşte de la ideea că lumea modernă este „haotizată de păcat”. De aceea, prima măsură decisivă de corectare o constituie recunoaşterea curajoasă a răului, fapt ce impune in mod necesar şi corespunzător căile de îndreptare. Este, fireşte, soluţia religioasă. O poziţie asemănătoare, însă strict teoretică, o găsim şi la Nae lonescu: „În toată metafizica greacă şi cea creştină de mai tîrziu omul reprezintă o treaptă coruptă, pentru simplul motiv că este o transplantare a spiritului în trup, în materie, prin urmare o corupere a spiritului prin această materie” (Prelegeri de filosofie a religiei, „Biblioteca Apostrof”, Cluj, 1993, p. 27). Profesorul de logică priveşte omul în general, fără implicaţiile lui istorico-sociale. El nu face referire la căderea adamică, aşa cum ne-am fi aşteptat, menţinînd observaţiile pe terenul metafizicii filosofice: starea coruptă a existenţei este o idee greacă şi, prin transmisie, devine creştina. Dar, cum observă cu subtilitate autorul prelegerilor citate, metafizica filosofică şi cea religioasă sunt foarte vag interferente. În orice cunoaştere însă interesează preponderent regiunile individuale ale spiritului și apoi punctele de atingere. Un autor mai nou afirmă categoric: „Părinţii Bisericii, dacă au folosit unele elemente din filosofia greaca, le-au reînnoit în întregime conţinutul, acestea ajungînd să aibă, în prezentarea finală, un caracter mai curînd biblic decît platonician” (Vladimir Lossky, Introducere în teoria creştină, Editura „Enciclopedică”, Buc., 1993, p. 73). Nichifor Crainic, asemenea autorilor în mare vogă ai epocii, de la Berdiaev la Keyserling, de la Haeckel la Lucien Romier, are ca obiect omul prezent şi implicit societatea contemporană de la noi şi de pretutindeni. Nu este vorba numai de coruperea spiritului prin căderea în materie, asemenea mimesisului platonician, ci de păcatul adamic de care se atinge, în lenea Inconştientei, creatura de ieri şi de astăzi. Aici se află nucleul şi prima parte a metaforei, cea vizibilă şi concretă, pe care am denumit-o doctrinala. Soluţia de îndreptare decurge din viziunea teandrică asupra creaţiei şi corespunde celui de al doilea element al metaforei: strategia descoperirii ş/ aplicării „punctelor cardinale”. Învăţăturile Bisericii îndeamnă creatura să depună eforturile cerute de morala dogmei pentru a reface în sine imaginea chipului” şi „asemănării”, adică să revină la starea paradisiacă. Haosul s-ar transforma astfel în cosmos („cosmos” în gr.= podoabă, frumuseţe), înlesnindu-se instaurarea paradisului terestru. Chipul este natura umană. Ea nu s-a deteriorat niciodată în totalitate, fiind formată definitiv de însăși mîna divină. Partea de divinitate din om permite şansa recuperării elementului pierdut, cel al asemănării. Iată, prin urmare, că Nichifor Crainic se întemeiază pe o concepţie realistă în programele sale. El le vede transpuse în practică pe mai multe planuri şi nivele de existenţă, toate unite prin aceeaşi linie doctrinară la nivelul individului ca unitate vie în cadrul bisericii străbune, la nivelul etniei ca unitate distinctă de neam şi din perspectiva „şesului natal” (ori a Muntelui), ca unitate distinctă a pămîntului românesc şi a „ţarii de peste veac”, toate constituind o imagine posibilă a paradisului.

3. Sensul tradiţiei. Studiul Puncte cardinale în haos, care dă şi titlul volumului, începe aşa: „Haotica rostogolire a evenimentelor detună în sensibilitatea contimporană cu o putere care ne zguduie pînă la zdruncinarea nervilor. Sentimentul de panică şi nesiguranţă al acestor zguduiri profunde ne împăienjeneşte vederea. Orizontul se învăluie în ceaţă groasă. Fiecare ne întrebăm fără să vrem; şi întrebările noastre sunt azvîrlite afară de însăşi forţa instinctelor, adică în adîncul fiinţelor noastre: încotro ne îndreptăm? care sunt pîrghiile în care ne vom opinti pentru a sări dincolo de haos, în lumina salvatoare?” Şi continuă, mai încolo: „Actualitatea e într-adevăr covîrşitoare. Sfatul de a vă sustrage vălmăşagului n-ar avea nici un ecou. Nu e cu putinţă. Niciodată marile prefaceri din istoria omenirii nu s-au petrecut peste capul tinereţii. Ea e cea dintîii care le trăieşte profund. În faţa unei astfel de crize sunt două feluri de a lucra: sau te laşi dus orbeşte de dezlănţuirea evenimentelor, sau, cu luciditate de spirit, să-ţi fixezi punctele de orientare şi să tai în două balaurii pentru a ajunge la ţinta fixată. Eu sunt pentru acest din urmă fel de a lucra. Eu sunt pentru lupta pieptişă cu monstrul, fiindcă aceasta e bărbătească, e românească, e înălţătoare chiar în înfrîngere.” Aceste cuvinte, dintr-o conferinţă adresată tineretului, pot fi completate cu o observaţie paradoxală ce ţine, probabil, de comportamentul românesc: tradiţia autohtonă este o temă ce s-a înscris, de regulă, în programele revoluţionare ale tinerilor. Ea nu s-a încadrat niciodată în viziunea bătrînilor, ci a tinerilor doritori de înnoire şi de schimbare. Au fost şi eşecuri, dar, de fiecare dată cînd tradiţia a găsit în ea însăşi puteri de revigorare, nu a bătut pasul pe loc, nu s-a întors în punctul unde firul a fost rupt cu brutalitate, ci a arătat mereu alte faţete, a scos la iveală din adîncuri alte valori care nici măcar nu erau bănuite în epocile anterioare. Patruzecioptiştii erau tineri şi revoluţionari cînd au introdus în poezia populară ritmuri moderne; nu au făcut-o işlicarii, părinţii lor, cosmopoliţi şi conservatori. Generaţia următoare şi-a zis cu orgoliu ”Junimistă”. Reprezentanţii ei, pentru că au săpat noi izvoare ale tradiţiei au devenit clasici, cu alte cuvinte au rămas tineri pentru eternitate. La 1900 se produc două mişcări tectonice cu semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite: N. lorga scoate din anonimat satul românesc în totalitatea lui, ca u nitate etnică reprezentativă, creator de istorie şi de capodopere; G. lbrăileanu încearcă să înnoade firul tradiţiei, cultivîndu-i pe clasici şi lansînd teoria „spiritului critic”. Rezultatele se cunosc: N. lorga a desfăşurat un amplu program politico-cultural şi estetic, benefic pentru viaţa şi destinele statului, întrucît a cimentat „generaţia Marii Uniri”, cea care a coborît în tranşee; dacă ulterior a fost contestat în diferite chipuri, adesea tendenţios, înseamnă că încă se mai putea rosti arghezianul este! După război, sensul tradiţiei a căpătat o nouă înflorire, viguroasă şi mirifică. Omul nu se mai afla „sub vremi”. Dezideratele istoriei naţionale, pentru care militaseră generaţiile anterioare, s-au împlinit. Altele erau acum idealurile mari ale naţiunii. Ne-o spune şi Nichifor Crainic: „Generaţia Sămănătorului avea ca acoperiş spiritual deasupra capului idealul tuturor românilor și-i ajungea. Generaţia de după război stă cu piciorul acolo unde înaintaşii noştri nu atingeau cu creştetul. Avînd temelia puternicelor adevăruri de ieri, noi simţim totuşi deasupra noastră golul şi dezorientarea; vremea noastră nu e cristalină, ci haotică. Atunci am încovoiat peste casa noastră - acoperiş albastru - bolta cerească a credinţei acestui popor. Ea e atît de largă, încît şi trecutul lui, şi prezentul lui, şi viitorul lui pot să încapă.” În scurtul răgaz, „cît ni s-a dat” după război, au apărut mai multe direcții doctrinare care dezvăluiau latenţele multiple ale tradiţiei, paralel cu unele prelungiri mai vechi. Autorul s-a delimitat de sămănătorismul lui N. Iorga, de la care, totuşi, se revendica, transformîndu-l în autohtonism (neamortodoxie - demofilie), şi de românismul lui C. Rădulescu-Motru, întemeiat pe conceptele de energetism şi de spiritualitate. S-a pronunţat cu reverenţă faţă de idealismul mistic al lui V. Pârvan, iar mioritismul lui Lucian Blaga l-a corectat cînd capricios, cînd cu eleganţă, mal ales când a fost vorba despre sofianic, magie, „stratul mumelor”, „diferenţiale divine”. Sunt probleme în general ştiute, dar ele trebuie repetate pînă se va înţelege o dată pentru totdeauna că tradiţia este un mit creator în spiritul „tinereții fără de moarte”. Indiferent pe ce versant al istoriei ne vom aşeza în viitor, s-o aşteptăm cu încredere.