1.
Înainte de a începe să scriu mi-am simțit intestinele ca niște garouri de care trăgeau mâini grăbite, brutale, nici nu mai știu exact cum se forma durerea și ce chema ea, oricum nu înțelegi că durerea cheamă mai mult dorința, că scrisul ăsta mai imaterial decît visul a auzit și a venit așa cum
se întoarce tusea înfundată a lui Montaigne într-o seară din 2005 în vechea primărie din Bordeaux când un violonist își acordează vioara în fața
șemineului.
2.
și deodată îmi apare în față duna Pyla pe care o uitasem acolo, lângă ocean, unde tivul Europei întră în ligheanul cu apă, ce lungă e fusta ta, Europo, ce demodată ești. îmi amintesc de Teodor, de poemul citit în România literară; de un băiat cu rochie albastră, de părul unei mame pe care doi ochi de copil l-au crescut, de crinii care leagă un alcov de o capel ă și pe genunchii mei se ivesc coji maronii, le rup și le mestec, sînt dulci sau sărate, nu știu. în mâinile mele țin un cerc de lemn, uite cum zboară zdrențe negre la orizont; nu cumva arde timpul?
3.
ațipesc și geamul ăsta se lovește mereu de rama de lemn și mă trezește, parcă sînt palmele anestezistului care insistă să mă readucă la viață, se așază mărunțișurile în compartimentele creierului ca într-un penar și vreau să scriu despre o floare vernil, apropo, ai văzut vreodată o floare vernil cu
o urmă de ruj pe gât? Anni nu răspunde își înghite Gerovitalul.
4.
Anni e portocala din frigider
Anni e șoseta desperecheată
Anni e mierla cu guleras
care ciugulește leușteanul
Anni e fata care-i aruncă domnului Montaigne
fumul în nas. Anni, Anni, Anni
e la vie en rose când negrul ăla înalt
și suplu îi spune: You, shorty.
5.
și peste două ore la gara din Bordeaux. TGV-ul
ăsta mă sperie, oricum nu înțelegi, nu pot să iubesc
la repezeală, și cîte bretele rupte au avut furourile
mele și bărbații toți s-au grăbit.
6.
scriu să nu mă gândesc. scriu să nu plîng. scriu
să nu mă doară. uite-l cum doarme acolo pe Rin,
rusul alb, ăla care mi-a dat întîlnire la poarta raiului
și din fiecare mînă îi crește un smochin.
8.
pisica Dracula mă așteaptă la București și-mi linge sudoarea uitată în adîncitura pernei.
10.
cît timp am să te mai văd Pămintule, cu bisericile tale, cu vacile tale domoale plutind pe apele ierburilor ca niște corăbii și plouă pe trenuri, pe
canapelele încăpătoare ca genunchii unei negrese, pe mesele înguste dintre două priviri care se citesc una pe alta în limbi străine. plouă și pe stîlpul
unui pod se zbate un pește de stofă în dungi. pofta de joacă a bătrînilor întrece năzbîtiile norilor care coboară tiptil și răvășesc apa unde tu tocmai
așezaseși o bărcuță de hîrtie, nimic, stihia se amuză.
13.
iar mă gândesc la el; fața mea se toarnă brusc în masca zîmbitoare. un aluat mic și foarte dulce, citesc: “Lara – eroina lui Pasternak – călătorește
cu trenul destinația Brest”; în țara aia cu lunci și mesteceni știam un copac alb și puternic – gîtul lui. aș fi vrut să țin eu ferăstrăul. peste zece minute:
dacă el ar purta bluza portocalie a bărbatului așezat cu fața la mine, dacă nările care se deșartă cu zgomot în șervețelul mentolat ar fi ale lui, somnul
meu ar zbura…citesc : “visa că Lara pusese două străzi pe masa lui de scris, una în stînga, alta în dreapta și aprinse lampa de birou; stralucirea ei
caldă portocalie…”
14.
mă uit în oglindă. vădo fetiță, mă duc la școală și am o mie de riduri…

* (fragmente din cartea “Fetița cu o mie de riduri” de Nora Iuga, Editura “Cartea Românească”, 2005, selectate de Angela Baciu)