Aveam vreo 20 de ani când am văzut-o la televizor. Părea dintr-o altă lume. La şcoală auzisem în treacăt, profesorul meu de limba română îmi dăduse două poezii, cu împrumut, să le citesc. Nu înţelesesem prea multe atunci, cuvintele zburau nebune, personaje necunoscute mie vorbeau încâlcit, ţipau aproape.
Îmi aduc aminte că era vorba de poezia „Variaţii”, nu ştiu din ce volum, însă expresia liberă, joaca rimelor, îndrăzneala cuvintelor mi s-au părut atât de fascinante. Fireşte, nu i-am mai dat înapoi poeziile profesorului, le-am aşezat în jurnalul meu de adolescentă, am pus lipici mult să nu le pierd, cred că le am şi acum dacă le voi cauta în sertarul cu caiete şi cărţi de la mama. Poezia era aşa: „pune cursele de şoareci / ne jucăm de-a eu şi tu / tu intrai în catedrală / eu eram Marguerite d’Anjou / îmi dădeai o bicicletă / eu vedeam că n-are arc / şi-o puneam să pedaleze / pe viteaza Ioana d’Arc / e vreun cocoşat pe-aproape / clopotele-s toate-n port / ies în şiruri împăiate / păsări negre la raport / să nu-ncerci să smulgi vreo pană / ca să-mi scrii un madrigal / că te-nchide-ntr-o icoană / cuviosul Cristobal”…
Peste câţiva ani, întorcându-mă acasă într-o vacanţă de vară, după o sesiune, mama mi-a spus că a găsit la un chioşc în gară o revistă literară şi pe coperta era… ea şi câteva versuri, nu le mai ţin minte, nu mai ştiu nici în ce an era, dar chipul ei părea atât de cunoscut. Era la fel cu versurile, la fel de liberă. Îmi aduc aminte că multă vreme aveam lipite pe uşa dormitorului, acasă la mama, trei fotografii mari: cu Nichita Stănescu, cu ea şi Nina Cassian. Alţi colegi aveau fotografii sau afişe cu artişti rock, formaţii sau actori, eu… îi priveam pe ei, poate mă ajutau să îi înţeleg mai bine, poate speram. Ei, cum ce speram? Să înţeleg poezia asta, să o întorc pe toate feţele, să mă joc aşa cum făceau ei. Şi mult mai târziu, cunoscând-o, mi-am dorit să fiu ca ea. M-a fascinat mereu naturaleţea, se simte bine în pielea ei şi, chiar dacă spune că nu a fost niciodată o femeie frumoasă, nu îţi poţi lua ochii de la ea. Poţi vorbi orice: despre cum era elevă la Ursuline şi se plimba pe străzile vechi din Sibiu, cum era mama balerină, cum a scris prima poezie pe acordurile tatălui. Îmi place că vorbeşte atât de liber, de deschis şi râde cu atâta poftă.
Am învăţat de la ea să fiu mai sigură când scriu, să nu mai las atât de mult inima la vedere, să nu-mi mai fie frică de cei mari şi să am curaj. Am învăţat cât de frumoasă te poţi simţi la orice vârstă şi că feminitatea nu trebuie lăsată de izbelişte, am învăţat că nu trebuie să te temi şi să laşi mereu ceva în urma ta, că, stângaci fiind, poţi trăi într-o lume de dreptaci.
Am vorbit atât de multe, despre cum erau anii de studenţie, când Călinescu, profesorul ei, arunca în elevi cu creioanele ascuţite şi nu îi lăsa să-şi ia notiţe. Mi-a povestit despre bărbatul şi iubirea ei Nino (George Almosnino), despre poeziile scrise de el în fotoliul verde, despre acei oameni minunaţi pe care i-a iubit: Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Octavian Soviany, Constantin Abăluţă. Că nu a iubit decât bărbaţii-poeţi. Mi-a vorbit despre emoţiile pe care le avea de fiecare dată când îşi vedea fiul dansând pe scenă, Tiberiu fiind prim balerin la Opera Română (Tiberiu Almosnino), cum nu-şi putea dezlipi ochii de la fascinanta poveste de pe scenă. Dar câte n-am vorbit noi!
Are o vioiciune tinerească în ochi, aproape ghiduşă, are mersul hotărât (mi-o imaginez câteodată făcând, poate, câteva mişcări de balet, amintindu-i de mama), poartă mereu bijuterii mari, pe mâna stângă îi poţi vedea un inel cu piatră mare. Părul alb şi-l poartă cu semeţie, cu o cochetărie adolescentină, mândră parcă. Se bucură de fiecare anotimp, zice că se îndrăgosteşte în fiecare an, mereu simţind că lucrurile par altfel, mai frumoase, mai colorate. Îşi aduce aminte de vacanţele de la 2 mai şi de lungile nopţi petrecute la malul marii, vorbind atâtea despre poezie şi prieteni, la „Dobrogeanu” adunându-se atunci toţi poeţii vremii… Nu îţi vine s-o întrerupi când vorbeşte, are atâtea să îţi povestească şi… parcă nu e atâta timp cât ai vrea. Cu câtă patimă îţi vorbeşte de Rapid, câte întâmplări! Nu are păreri de rău şi zice că viaţa a fost darnică, a primit tot ce şi-a dorit. Şi-a trăit viaţa aşa cum a vrut. Nu e furioasă, nu ţine mânie, vorbeşte frumos despre oameni, străzi, oraşe… A fost fericită la Berlin şi părea mai sănătoasă ca oricând; ei, da, acolo a renunţat şi la medicamentele pe care le lua din nu ştiu ce motiv, nu mai are nici o importanţă. Mi-a povestit despre cărţile pe care le-a scris şi despre faptul că se simte atât de bine în mijlocul tinerilor.
Ei, da, acum, la aproape 84 de ani, şi-a văzut şi ultimul vis îndeplinit: acela de a fi actriţă, joacă într-un film despre propria viaţă… da, da… şi are atâtea de spus.
E fericită acasă, în propria sufragerie, în faţa aceleiaşi maşini de scris care are aceeaşi vârstă cu ea. Fireşte că are şi ea laptop, doar e… cel mai în vârstă blogger-poet, pe Sadam, dar… nu-i atât de apropiată cum e de maşina de scris.
O văd în bucătărie făcând un ceai şi fumând tacticos o ţigară. „Nu va ploua azi!” zice. „Ştii, mi-e frică de tunete!”. Vorbeşte la fel cu toţi : cu librarul, poştaşul, vânzătorul de la magazin, cu cel ce vinde ziare, cu controlorul pe peronul unei gări. Vorbeşte de parcă de asta ar atârna toată lumea ei. Ce şi-ar mai dori? Poate, să mai vadă şi alte lumi, alte locuri, apoi să se întoarcă şi să povestească iar şi iar, ca în filmul ei.
N-am spus cum se numeşte filmul? „Aici, Nora Iuga”. Când l-a văzut prima dată, în sala de spectacol, a izbucnit în lacrimi de emoţie. Chiar şi ea. Undeva, cândva, după miezul nopţii, întrun tren, spre nicăieri, în cuşeta de dormit, vorbind despre atâtea, i-am ascultat inima Norei…