Sterian Vicol s-a incredinţat miticului Femios pentru a-i purta in lumea de sensuri a literaturii legendele şi miturile, deopotrivă cu amintirile care-i poartă sufletul. in Femios, personajul din Odiseea , care spune: „Sunt inspirat de un zeu de sus! Dar mi-am invăţat singur meşteşugur, poetul se proiecteză in ceea ce reprezintă partea eternă de aspiraţie şi vis. Totodată, prin Femios se conturează şi mitologia erosului aşa cu îl înţelege şi, mai ales, îl trăieşte plenar Sterian Vicol.
Erosul vicolian răsfiinge plutonicul şi uranicul, iubirea fiind văzută in carnalitatea şi in spiritualitatea ei. Iar feminitatea se constituie şi se revelează ca proiecţie a aspiraţiilor mitologizante. Sterian Vicol îi conturează liric un spaţiu al lui, cu toposuri particulare - Râpa Zbancului („...Râpa Zbancului insumează/ toate izvoarele cu inimile lor in/ sunetul apei şi al clopotelor,/ al vocilor uitate către alte voci (...)// Râpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere; ea, Râpa Zbancului,/ atârnă de cer ca un leagăn prin care/ copiii şi părinţii ating marginea lumii!„), de exemplu, cu arborele sacru, stejarul, care-l reprezintă in simbolismul lui vegetal in ceea ce este şi in ceea ce aspiră să fie, fiind, de asemenea, şi un axis mundi, copacul care-i sacralizează lumea. Stejarul transpune in mit imaginea tatălui şi a lumii acestuia: „Din fibra lui, la umbra de părinţi/ creanga lui ne toarce zilele fierbinţi". Alături de stejar, apare şi salcâmul in al cărui simbolism se relevă imaginea transcendentului care coboară: „Cc are totuşi, Doamne, sasrină de rufe/ cu salcâmul de care-i legată in zori,/ când biciul cărării Irece prin rufe/ direct spre cuibul cu privighetori?". Aceste elemente ale imaginarului il fixează intr-o geografie reală, insă locurile acestea nu sunt indiferente. Ele au poveştile lor, visurile lor, iar poetul be scrie mitologia. Erosul umanizează şi innobilează această mitologie arcuind semnificaţia unui panerotism.
Volumul al treilea din Memoria lui Femios. Ielele si elegiile lui Terian* reuneşte mai multe secţiuni - Elegiile oulului de stejar, Cartea de duminică sau Râpa Zbancului, Drumul Cârtiţei sau învăţături în casa batrânului orb, dând impresia unei antologii de autor, organizate în jurul unei idei şi anume raportarea poetului la timp în dubla lui dimensiune, istorică şi mitică/mitizantă, situaţie lirică ce-l pune într-o triplă relaţie - cu sine, cu lumea, cu universul.
Mottoul din Kahil Gibran („Arborii sunt poeme/ pe care pământul/ le desenează pe cer./ Noi îi doborâm şi-i transformăm/ în hârtie pentru a trasa urmele/vidului nostru interior”) relevă disponibilitatea poetului pentru reflecţia asupra meşteşugului artisctic, a condiţiei creatorului în raport cu propria creaţie.
Doua sunt dominantele tematice relevante pentru modul lui Sterian Vicol de a-şi construi imaginarul poetic. Una reliefează meditaţia asupra creaţiei, asupra raportului dintre ceator şi propria creaţie, asupra condiţiei artistului, altă meditaţie asupra erosului. Poezii precum Manuscrisele tale, Fiecare vers, Scrisul, Capcana, Poezia, Nu bateţi cute în stejar, Cel care, Acolo, Dacă poetul, Strofe la marginea poemului, Fântâna, Scrisul meu ultim, pun în ritmuri poetice şi transformă stările inefabile, cu antinomiile inerente, în starea lirică prin care se individualizează Sterian Vicol ca poet.
Relaţia complexă dintre ceator şi craţie, cu multitudinea problemelor legate de comunicare şi cumenicare, de relaţia dintre real şi ideal transpare în Strofe la marginea poemului în interogaţii retorice de un dramatism tulburător: „O, scrisul pe cine tradează, dacă trădează,/ când zeii sunt pâinea, hrană pentru poeţi,/ când fiecare vers e o colină în amiază/ şi lanul de grâu e-o dâră de săgeţi?"
Iar în Manuscrisele tale, poetul meditează asupra moştenirii sale spirituale în aceeaşi notă tulburătoare derivată din asocierea cu motivul timpului ireversibil: „Între mâna singură a mea/ şi pescăruşii tăind orizontul./ tremură manuscrisele mele/ cum frunzele toamnei la uşă/ mănăstirii demult părăsite!" Credinţa susţinută de certitudinea puterii de dezmărginire a omului prin gândul creator se relevă în Capcana: „Poezii sapă în grădina cu îngeri (...)// În curţile domneşti, în albe pridvoare./ poeţii vor scrie în vis cum nisipul/ le soarbe poemele mai nainte de a fi/ foaie străvezie tăiată dintr-un trunchi!"
O definiţie a poeziei, „fiară bolnavă": „Poezia-i altceva (...)/ e poate mama de cântec al stejarului/ din vale, unde nu-s ziduri!", transfigurează stările interogative în stări ale poeziei. Iar o mărturisire: „Între foaia pe care se înşiră versurile/ mele şi stejarul lăudat, inspiraţia/ e semnul singurătăţii, fluturând./ pentru o clipă, în bataia vântului/ cosmic, dintr-un secol (fără vindecare)/ timpul care s-a scurs", proclamă libertattea scrisului: „scrisul meu e liber", şi tainele fiinţei: „Eu cine-s?"
Un răspuns posibil la această întrebare ar putea oferi poezia de dragoste, poezia în care sufletul poetului risipeşte cu bucuria primului om care a descoperit/inventat dragostea. N-aş spune că erotica lui Sterian Vicol este predominant carnală, corporalistă, în dihotomia lui Ortega y Gasset care punea alături de iubirea curtenească, emanând lascivităţi de tip oriental. Poetul cântă femeia - ielele („Vin ele, ielele, purtând pe braţe/ somnul aerului, legănându-l,/ vin ele şi-mi aduc o cană de vin/ să pot să scriu despre ele/iele"), dar acest mister a1 feminitătii el caută rezonantele mitului. Dionisiacul aspiră la apolinic. Romanticul Sterian Vicol accede la seninătatea clasicului, seninătatea rezultă din conştientizarea prevalenţei raţiunii asupra fondului dionisiac. Expansiunile erotice ţin de întoarceri într un timp a1 iubirii aurorale care coincid cu descoperirea lumii şi a sinelui: Ielele, Lanul de cânepă, Elegiile puiului de stejar (XIV), Cât frunza de grea.
Preocupările de identitate ale poetului Sterian Vicol se leagă de stăruinţa configurării unui topos. Acest topos este Râpa Zbancului şi spre el îşi duce poetul toate dorurile, melancoliile, iubirile. Acolo sunt amintirile lui, locul lui sacru, punctul originar din care poate cuceri lumea. Locul are elementele lui de imaginar: stejarul, un dublu vegetal al poetului însuşi, din tăria căruia îşi extrage seva pentru a înfrunta obstacolele şi renunţările, salcâmul, fântâna şi, mai ales, oamenii - bărbaţii ca moş Haralambie, femei nenumite, ele metamorfozate în iele, acele ele/iele care ispitesc inocenţa bărbatului pur.
Dacă poetul îşi caută drumul spre inima poeziei, dacă paşii lui se pierd în lanuri de idei şi de sentimente, el se poate defini pe sine („poetul e chiar vama ce-l întunecă!"), descoperindu-şi viaţa ca Arhimede răsfrânt asupra visului său: „Viaţa mea demult o fi sânge/ În sângele vulturului care mi-a ciugulit/ Ochii, în dimineaţa când înscriam/ Planetele în cerc pe ţărmul înclinat,/ De-atunci, ca o dulce renunţare" ... În momentele lui faste, Sterian Vicol este un mare poet.

*Sterian Vicol, Memoria lui Femios. Ielele şi elegiile lui Terian, Editura Junimea, Iaşi, 2017


ANA DOBRE PELIN 8-9 februarie 2018