CATRINE ȘI CATRENE

CAMAŞA mea de mire mai alba decât mama
Ce mi-a-mpletit-o din firul cel de tort,
E-n trandafiri de-atunci şi unduie ca flama
Lămpii pe sub care umbrele-i mai port

SAMANTA e un orb ce-şi capătă vederea
Legată dinăuntru-n afară, cum un odgon străin
De-un vas plutind, pe care valul în declin
Îl rupe deodată şi-ncepe, lin, căderea!

Şi umblu pe câmpie – un veşnic peregrin,
Mi-e sete de un deal cu zumzet primitiv;
Pământul ştie graiuri, pământului mă-nchin,
În fiecare fir, ce Mag o fi captiv?

*
Şi vin la noi PĂRINŢII şi bucuroşi ei vin,
Cu palmele crăpate la margine de ziuă,
Aducem vechi pahare şi-n vinul cel senin
Noi auzim şi greieri, şi boabele din piuă

PĂMÂNTUL lor cel negru, uscându-se prin gări,
Sub felinare cade pe pietre şi pe linii,
Pământul care intră ca o floare-n nări
Când şi polenul arde pântecul albinii

Şi iarăşi printre trenuri, părinţii noştri strigă,
Le dăm în uşa gării ceva tot pe ascuns,
Şi mâna-ntind de putredă ferigă
Şi ne-auzim pe NOI, în roua-n care n-am ajuns!

*
Cu gura orbită într-un secol difuz,
COPILUL strigă căzând prin clepsidră
Şi moartea ca un păianjen doarme-n auz
Ţesându-şi pânza pe fiecare fibră

Cerul e-acelaşi cu stelele perechi
Are arcu-ntins şi casa îmi veghează,
Pereţii lunecă şi-s galbeni, şi străvechi,
Peste-un PRAG de apă la amiază

Vocea cui se-aude de sub var subţire,
Cum la nunţi în iarnă, mirele-n extaz?
CEI PLECAŢI cu anii în neştire,
Umplu noaptea lămpile cu gaz

Mai presimt eu moartea ca o rouă lină
Irizând pe floare pulberea mătasei?
VĂMILE DIN FRUCTE cresc peste grădină
Şi aprind cu miere toţi pereţii casei

O, rămâne lemnul de CORĂBII, şi rămâne
Să-l însemn marea cu cerneli albastre,
Peste care flăcări dănţuiesc şi zâne
Când se întretaie stele în dezastre

*
La miezul nopţii, crengi fragede se rup
Să vindece tăcerea ce fumegă a moarte
Şi greierii, deodată, se-ntrerup
Când femeii-i cade capul pe o parte

Mi-e frică să scriu ACEST POEM
Căci au plecat prea mulţi poeţi sub glie,
De-aceea lirele sunt rădăcini şi-avem
Arbori care nasc în veşnicie

*
Un lanţ prelung de-notători
Dezleagă râul la amiază,
Umbrele lor îngemănează
PIETRELE bolnave de culori

TINERII, prea tineri dansând,
Cu mireasa apei la piept,
I-aşteaptă gloria (şi-i aştept)
Şi parcă nu-s tot aşteptând

*
Pe-această colină prea blândă,
Muşc sămânţa de grâu pân-la miez,
SATUL se cutremură la pândă
Tot aşteptând ca eu să-l salvez

*
RANA ce-o port mi-aparţine numai mie,
E ca o pleoapă pe sub care îngeri în somn
Pipăie mormântul celui mai tânăr domn
În care şi-a zidit cuibar o ciocârlie