În fastuoasele ţinuturi ale Dunării unde, la vremea asta, peste ape şi sălcii, stoluri de păsări iau foc sub nebunia violetă a amurgurilor de primăvară, poetul Stelian Vicol împlineşte 75 de ani. I-a adunat tot aşa cum trăitorii de prin preajma mirificelor bălţi îşi strâng în maldăre stuful pe mahune, să fie de adăpost pentru blândeţea şi inima caselor de pe acolo. Vicolind-viticolind şi-a durat el sălaş de suflet, atât din propriile cărţi, cât şi din alte, multele, sale alcătuiri întru fiinţare sublimă. Aşa ne-a obişnuit pe toţi să-l recunoaştem prin timp, fie sub câte un nume fluturând ca un steag de izbândă astrală (Porto-Franco sau Memios) fie, an de an, în hălăduire poeticească la pădurea cu lei de la Gârboavele ori la Târgu Bujor, sub semnul generos al prieteniei amintind de rostirile Hagiului. Si, prin toate ace stea, starea fremătător-înfzorată a poeziei îl face o prezenţă aparte în cenuşiul tern al lumii de azi, în heraldica lui coloratură surprinzându-ne mereu cu un alt fel de nuanţă: fie aurul vechi de fetească regală, fie roşeaţa înserărilor bohotine, fie asprimea arămie a zghiharelor. Iată de ce (cum ar fi spus neuitatul Hagiu în ultima şi memorabila lui zicere) toate astea miros a viaţă!. Sterian Vicol este poetul unor mari nostalgii peste care, însă, tot el aşterne surdina — rarisimă astăzi — a unei mari discreţii. Chiar şi acolo unde ai crede că discursul său liric se va ridica la intensităţi eclatante, apare mereu simţul măsurii, iar vibraţiile pasionale nu urcă tonalitatea, ci o coboară în umbrele nocturne ale şoaptei. De unde şi forţa, cu atât mai penetrantă a rostirilor lui: ,,... Cine-i oare, femeia aceea cu rochia fluturând/ ca un vechi manuscris, deasupra/ invizibilei cetăii?/ Când să văd mai bine 0 mai bine,/ aripa unui pescăruş, învolburând/nisipul, a şters încet, literă/ cu literă, manuscrisul unei/scrisori de dragoste!" Îl regăsim şi într-o perioadă, să-i spunem mediană, a evoluţiei sale: „Colina aceea cu meri tineri vibrând/ Din flama căzută-mi deschide o poartă / Ca nişte lămpi de petrol, aşezate în rând./ Fructele sunt oarbe şi cad să mă ardă// Şi rup primul măr şi îl muşc în delir,/ Lumina sapă cu zgomot în rand./ A cui e mâna subţire ca un fir/ Abia adiind pierdut ca-ntr-o năframă?// Şi alte mere cad când ramul îl ating/ Zidind sub ele iarba ce-au orbito,/ Mă clatin pe colină cum numai pe un ring/Cel ce mai speră încă, la mâna ta, iubito! " Pe cine-aude stejarul de-acasă Şi-a cui e crucea verbului ce-nscrie Vrerea poeţilor dinspre pustie Când fructul oprit e o rană culeasă?... Dar frunza de stejar, lance în glie, Le-nalţă spre cer, clipa-ntâi rămasă Tinerilor miri, în grai şi mireasă, La nunta lor de sfântă poezie! Ei, care-au scris cu ascuţiş de coasă. (Azi, doamne, ce scribi o mai bat şi-o lasă,), Îi poartă zborul cu-azur sub câmpie! O, cu lux de-amănunte, lumea ştie Unde-i floarea cărtii lor ce adie Stejarul care-i viu, coroană-aleasă!? Sterian VICOL Doar ceasornicul urmează, lunga timpului cărare...
După cum se manifestase vizibil încă de la debutul cu Harfele grâului (Editura Eminescu, 1976): ,,...Cum presimt eu moartea ca pe-o rouă lină/ irizând pe floare pulberea mătasei;/ Vămile din fructe cresc peste grădină/ Şi aprind cu miere toţi pereţii casei// Şi rămâne lemnul de corăbii şi rămâne/ Să-l însemne marea cu cerneli albastre/ Pe care flăcări dănţuiesc şi zâne/ Când se întretaie stelele-n dezastre"
Dezinteresat de mode, de apartenenţe la diversele generaţii (şaptezeciste, optzeciste, nouăzeciste) Sterian Vicol rămâne un poet solitar. Nu aderă la catehismele de grup şi nici la postmodernitate, ale cărei amalgamări, niciodată limpezite, nu l-au tentat. Poemele cu care îşi întâmpină cititorii sunt expresiile unei libertăţi ce şi-o asumă cu orgoliul firesc al celor care ştiu să rostuiască în limbaj adevăruri profunde. La el lumina şi întunericul, frumuseţea şi tragismul, dragostea şi moartea se împlinesc într-o deplinătate a inefabilului şi a evanescentelor stări prin care Poeticul luminează sublimul şi vastitatea vedeniilor lumii. Frapează firescul şi simplitatea rostirii, precum şi o anume fulgurantă adiere de suprasensibil, când dintr-odată misterul inundă în poem şi când timpurile lui alunecă sub amurgul poveştilor în care Dumnezeu şi Sfântul Petre cutreierau pe la porţile din uliţa satului: „Între două ciubere cu struguri striviţi/ de picioarele Mariei,/flutură pânza vinului cel tânăr-coamă de leu,/ de neatins ca şi pleata copilului dormind. // Eu mă joc în oglinda vinului cel tânăr / şi lama cuţitului e roşie ca un trandafir/ strivit,lângă mine e aevea fără umbră,/ umbra-i chiar pânza vinului cel tânăr// Ţâşnind puternic printre degetele Mariei/ vinul cel tânăr pare un foc ce mi ademeneşte/ trupul înnoptat, mirarea mea de-a fi încă/ stăpân pe vinul cel tânăr ca pânza-i pe ochi// Şi totuşi eu caut dincolo de pânza vinului/ cel tânăr, caut zumzetul cenuşii ce va fi/ ultimul din destrămarea focului, mai aproape/ de strigătul meu cu vinul fluturând în tine." Şi, brusc, pe desupra ori pe dinlăuntrul cuvintelor, se insinuează tăceri a căror forţă latentă spune ceva ce nu mai atinge rostirea. Asemeni comorilor îngropate, acolo îşi fac apariţia flăcări ale pământurilor. Iar sufletul locurilor, prinde să glăsuiască. Şi locurile sunt mereu, în aceste poeme, personaje, prezenţe tainic şoptitoare, senzitive, dialogând cu arşiţa amiezelor, cu casele de ţară, cu vinurile roşii băute la gura beciului unui Moş Costache, cu vânturile de toamnă, cu ploile, cu sălciile de lângă izvoare, cu nopţi sau cu ceruri care se crapă de ziuă. Ca şi oamenii, au numele şi poveştile lor: Râpa Zbancului, Dealul bobocilor, Poarta Ţărnii, Valea Gliganului. Prin ele desluşim chiar un anume fel de glăsuire a tinuturilor din care vine poetul, o glăsuire ce încă adastă cu toată umbra şi taina de dinaintea ivirii Cuvântelor. Şi astfel, de acolo răsare şi străluce încă ceva: de-ne-despărtitul dintre imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu. Şi pentru că tocmai am vorbit aici despre imagine, s-ar mai putea spune că, în ceea ce-l priveşte, chipul real al lui Sterian Vicol, ca şi al oricărui alt poet autentic, rămâne captiv în interiorul propriilor scrieri. Încercând să îi schiţăm un contur cât de cât apropiat de realitatea interioară prin care singur se defineşte, am considerat că dificultatea amintită se poate depăşi, desigur partial, doar apelând la o aparentă deconstrucţie. Aşadar Stelian Vicol este: cel care îşi recită salcâmii/ care-şi vede plopii însângerând stelele/ care coase de marginea cerului tiparul albastru al tăcerii celei iubite. În ceremonialul scrierilor lui, dragostea este poemul pe care îi e teamă să îl scrie/; mereu neliniştit în aerul plin de melancolii/ trage iarba mai aproape de propriile singurătăţi. Iată deci profilul inconfundabil al unui liric pentru care poezia e o stare de graţie a erosului.