După 1989, conducerea Editurii Eminescu suferă numeroase modificări, mulţi redactori se transferă sau se pensionează, forul tutelar „Cultura Naţională" şi Regia de difuzare a cărţii blochează fondurile editurii, peste 44 de milioane de lei, nu se mai pot plăti drepturile de autor, multe cărţi se dau la topit, iar autorii păgubiţi dau editura în judecată. În final, nu se mai pot plăti salarii.
În aceste condiţii, în 1994, Nelu Oancea preia conducerea Editurii Eminescu, mai întâi ca redactor şef, iar din 1997 ca director, încercând cu disperare să se elibereze din cercul constrângător al „Culturii Naţionale".
În acest sens, este revelator interviul difuzat la radio în 1996 la iniţiativa reputatului profesor şi om de cultură Romul Munteanu. Redăm câteva fragmente.
R.M.: Domnule Nicolae Oancea, ne-am cunoscut de multă vreme, încă din anii studenţiei dumitale. Am lucrat timp îndelugat pe două culoare apropiate, d-ta la Editura Eminescu, eu la Editura Univers. Ti-am citit versurile, despre care am scris cu plăcere. Acum, în calitate de director al Editurii Eminescu, aşyrea să te întreb în ce situaţie se găsea editura, când ai preluat conducerea ei?
N.O.: Prilejul de a discuta cu unul dintre cei mai mari editori din România este un privilegiu pe care mi-e teamă că nu-l merit. În faţa eruditului profesor universitar, a criticului şi istoricului literar de Malt renume sunt timorat pe loc. Dar trebuie să vă răspund.
Am luat conducerea editurii la rugămintea colegilor, cu câteva luniînainte de all numit, provizoriu, redactor şef.
Editura era în faliment. Timp de şase luni nu s-au primit salariile. În primele nouă luni ale anului 1994 apăruseră numai cinci titluri. Eram daţi în judecată de mai multe tipografii. Procesele pierdute însumau peste zeci de milioane. Majoritatea drepturilor de autor nu erau plătite din 1990-1991. Alte milioane...
Regia autonomă de difuzare a cărţii, Arcadia, avea să ne plătească, pe contracte ferme (în cont fix) suma de 44 de milioane de lei. Banii nu j-am primit nici până azi.
Mai grav, peste tot, în Bucureşti şi în ţard se răspândise zvonul că Editura Eminescu nu mai există.
R.M.: Care au fost primele soluţii adoptate pentru ieşirea din impasul economic?
N.O.: Au fost „trimişi" în concediu fără plată toţi cei care nu mai veneau la editură cu săptămânile şi chiar cu lunile. Aceştia, în cele din urmă, s-au transferat la editurile particulare unde, de fapt, lucrau. Am rămas doisprezece oameni. Noul program de lucru prevedea ca cei rămaşi să poată „scoate un ban" de la particulari, lipsind „prin rotaţie" după o înţelegere săptămânală. Era perioada în care încă nu aveam salarii.
Am rupt orice legătură cu Direcţia de difuzare din Cultura Naţională şi ne-am încropit un micserviciu de difuzare. Am început să primim sume importante din vânzarea cărţilor din stoc. Cărţi apărute între 1985-1994.
În octombrie, 1994 au venit subvenţiile. Ministerul Culturii a fost foarte generos cu noi. Ne-a sprijinit substanţial. S-a declanşat, însă, şi prima ceartă cu cei de la Cultura Naţională. Domnul Emani Trandafir, cunoscutul contabil-şef, într-o criză de furie autentică a convocat o şedinţă fulger pentru a arăta celorlalţi şi ţării şi lumiiîntregi fişele noastre de calcul... Cum puteam eu cere atâţia bani?! Aceşti funcţionari „făcuseră jocurile" cu toate subvenţiile de până atunci. Din 1990, 1991, 1992 şi 1993. În toţi aceşti ani se ajunsese la situaţii comice, dar şi triste când Ministerul Culturii trebuia să aprobe luarea subvenţiilor de la patru cărţi pentru a o scoate pe a cincea...
Eu ceream ca finanţarea să acopere cel puţin cheltuielile din tipografie. Consilierii ministrului mi-au dat dreptate. La început am propus pentru subvenţionare manuscrisele care stăteau de doi, trei ani în tipografii, în diferite faze de lucru, şi care, din nenorocire fuseseră în majoritate topite. Plata cheltuielilor deja efectuate era cerută prin procesele despre care am amintit. În continuare, propunerile noastre vizau întărirea şi uneori reluarea colecţiilor care făcuseră cândva faima editurii.
R.M.: De ce nu intervine nimeni din Ministerul Culturii în elucidarea folosirii unor bani ai Editurii Eminescu de către vechea sau noua administraţie „Cultura Naţională"? Este oare această caracatiţă sau mafie a cărţii atât de înspăimântătoare? De ce nu intervin forurile superioare de decizie?
N.O.: Domnul Mihai Ungheanu, Ministru Secretarde Stat, precum şi consilierii lui au cerut un control de fond. Probabil că se va face...
Desigur, controlul sugerat de profesorul Romul Munteanu nu s-a finalizat niciodată. Doar optimismul incurabil al unui poet au făcut ca productia de carte a Editurii Eminescu să redevină consistentă şi să fie prezentă în toate librăriile din ţară şi la toate târgurile de carte, inclusiv la cele din străinătate. Vor putea apărea în continuare nume de marcă ale literaturii noastre contemporane, din toate generaţiile, din Iară şi din diasporă, prioritare fiind acele texte care nu avuseseră şansa de a apărea înainte de 1989. Sunt editaţi acum Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Gellu Naum, care în anii următori vor fi solicitaţi de editurile particulare ce vor domina piaţa cărţii româneşti.