Casa Mantu
În Galaţi, pe strada Cuza-Vodă, pe marginea râpei Galaţiului mijociu, se afla casa Mantu. Avea o privelişte foarte întinsă spre Cotul Pisicii, Brateş şi Lunca Prutului. în zilele senine, după ploaie, se întrezărea Reniul. Noaptea, luminile oraşului vecin se vedeau perfect. Casa era aşezată în mijocul unei grădini mari. Grădina din faţă, de la stradă până la peronul casei, cu un rond mare la mijloc, împrejurul căruia să intre şi să iasă cupeul doctorului şi marea grădină din spatele casei. Se întindea de la terasa din spate până în vale. întâiu, pe o sută de metri plan, cu pajişte, şi apoi cobora repede în râpă. Ca să susţie terenul, erau plantaţi salcâmi, ca un crâng. în jurul terasei erau trandafiri urcători albi-roz care se ridicau pe coloanele terasei, transformând-o într'o pergolă. Grădina toată era foarte bine întreţinută. 0 perfecţie de orânduire şi armonie horticolă. Toţi fraţii Mantu, erau trei, împreună cu un grădinar se ocupau de ea. Era bătrânul grădinar al familiei, rămas de la părinţi. Mantos. Mantos, bătrânul, se trăgea dintr'o familie greacă din insule. Părinţii lui veniseră la Galaţi, fugiţi de prigoana turcească, urmând revoluţiei greceşti. 0 parte din insule, participante la revoluţie, rămăseseră la turci şi turcii se răzbunau. Ţările Române, încă sub dominaţie turcească, însă păstrându-i autonomia de întotdeauna, ofereau un refugiu prielnic grecilor de sub stăpânirea turcească. Plecând spre România, nu-şi pierdeau averea, aşa cum s'ar fi întâmplat dacă se stabileau în Grecia. Colonia greacă din Galaţi, veche de când lumea, se bucura să-şi primească fraţii. Galaţiul, portul Moldovei, era prin poziţia lui în apropierea mării şi adâncimea Dunărei, permiţând intrarea vaselor maritime, un centru comercial de importanţă internaţională. De sus, din munţi, pe Bistriţa şi pe Şiret, veneau pădurile munţilor moldoveni care, transformate în cherestea, mergeau în întreaga Mediterană, în special în Egipt, lipsit de lemn de construcţii. De la Viena, cu damfărul, ajungeau la Galaţi produsele industriale ale meseriaşilor nemţi. Unele rămâneau în Iară, altele plecau mai departe, în orient. Prima escală se făcea la Constantinopol, apoi Smirna, Haifa, Beirut, Alexandria. Prin portul Galaţilor intrau colonialele orientale: piperul, vanilia, cafeaua, ceaiul, ca şi fructele mediteraneene: portocale, lămâi, măsline. Era un loc de tranzit şi de tranzacţii comerciale ideal pentru greci. Se îmbogăţeau într'o generaţie. Grecii aduceau cu ei rafinamentul, relaţiile, cultura. Fraţii Mantu, fost Mantos, erau a treia
generaţie, cu avere stabilizată, comerţul casei era dus mai departe de cumnatul lor Corvisianu, probabil italian grecizatîn insule. Toţi erau bilingvi, vorbeau tot atât de bine româneşte cât şi greceşte. Educaţia şi studiile adăugau şi limba franceză. Oficial, se vorbea franţuzeşte, ca să nu fie înţeleşi de slugile greceşti şi române, în familie greceşte, cu toată lumea româneşte. Toate, perfect. Cel mai mare dintre fraţi, Georgică Mantu, era doctor în medicină de la Paris. Menelas, Menelică în româneşte, era şi el doctor în drept de la Paris. Nicu, Nicos în familie, era pctor. învăţase pictura la Munchen şi, bine înţeles, făcuse turul italian şi sejour-ul parisian, dar neatins de avangarda picturii franceze, rămăsese clasic şi de şcoală veche, gen Lembach. Toţi erau neînsuraţi, holtei bătrâni, domni rafinaţi şi respectabili prin cultură, purtare, meserie şi avere. Duceau, în anii imediat după războiu mondial, o dolce vita de aristocraţie burgheză a la belle epoque. întotdeauna foarte bine îmbrăcaţi, cu haine tăiate la Londra, cămăşi albe de in, călcate şi scrobite perfect şi în fiecare zi cu altă cravată.

***
Strada Domnească
Atunci când s'a mutat cofetăria Carol din faţa Parcului, în sus, în colţ, vis-â-vis de lntim-Club, strada Domnească a pierdut mult din farmecul ei. De ce? Nu ştiu nici eu, sigur e că a pierdut, cu toate că teii au rămas aceiaşi. Mari, enormi, linitiţi, and demnitate străzii, caselor, oamenilor. Până în colţul străzii Victor Macri, unde se afla lntim-Club-ul, nu erau decât câţiva, unul, doi, în faţa frizeriei lui Mihăilescu, dar de acolo în sus, până la Grădina Publică, strada largă, în adevăr domnească, era plină de tei. Ca o pădure lungă. Partea de jos a străzii, de la Palatul de Justiţie, din celălalt colţ făcut de strada Victor Macri, deci vis¬â-vis de lntim- Club, către statuia lui Costache Negri, era mai îngustă, fără pomi, fără tei adică şi aproape numai cu prăvălii. Oamenii îi ziceau statuii Negri, fără accent pe i, italienizarea numelui o făcea numai intelectualitatea "chic", uitând vechea, străvechea origine moldovenească, familie de levantini până la sfârşit. Aşadar, român get-beget, cum nu erau prăvăliile de pe Domnească, majoritatea ţinute de străii. Sure era grec cu toate că purta nume franţuzesc. Probabil că scoborînd în văgăunile ireale ale timpului pierdut, în incoerenta, incerta, aproape ridicola realitate pe care noi o numim trecut, spun probabil, foarte probabil era un franţuz de cruciadă, care stătea în capul pomelnicului strămoşilor săi insulari. Sunt încă, am cetit în amintirile copilăriei lui Kazantzakis, familii franceze nobile în insulele greceşti, stingându-se în palide fiinţe femeieşti, trăind în afara timpului. Neamul grecului care ţinea restaurantul Galaţiului, nu mai purta decât numele franţuzesc. Nu mai erau catolici, ca familiile insulare încă existente, nu mai ştiau franţuzeşte de acasă, o învăţau, pentru că era nevoie de ea în Levant mai mult decât de italiană sau arabă chiar. Nu mai mâncau franţuzeşte, cu accent nordic, grăsimea de bază a mâncării fiind untul sau untura, mâncau greceşte, cu untdelemn. Avea grecul în faţa Parcului, pe partea cealaltă a străzii Domneşti, o băcănie. Cu butoiul de măsline şi cel de telemea în faţă la intrare, înăuntru, în rafturi, în pivniţă şi magazii, cele mai fine produse ale Mediteranei, de la caracatiţă până la măsline de Volo şi vinuri de Lemnos, de Creta şi Cipru. în prăvălie se găsea şi untdelemn Puget, franţuzesc, botezat, cum zicea el, cu ulei de floarea soarelui, ba chiar cu ulei de seminţe de dovleac şi biscuiţi Perrier şi chiar vinuri bordeleze, burgunde sau din valea Ronului, dar le ţinea numai aşa, ca să nu zică cineva că nu are: un franţuz venit la Galaţi după treburi şi mâncând la el şi necunoscându-i vinurile locale şi nici pe cele greceşti, trebuind atunci să-i dea vinuri de ale lui, că dacă franţuzul rămânea mai mult de un an în oraş, ca Mouille, consulul, nu mai voia să bea decât vinuri rmâneşti. Pivniţa lui Sure întrecea în putere pivniţa fraţilor Mantu, în calitate erau de-o seamă. Pivniţa Manţiloro bea Spăthyîntr'o lună, două, pe a lui Sure nu o putea dovedi el singur nici în zece ani. în prăvălia din faţă, mai la o parte de tejghea, avea una cum intrai pe stânga, pe dreapta deci, erau aşezate câteva mese de marmură albă, lzabel; acolo servea el aperitivele. Ca şi restaurantul, aperitivele de la Sure erau vestite în toată Mediterana orientală. Se lua mastică cu măsline. Mastică de Chios. 0 băutură dulce, din mastic dizolvat în alcool. Ce fel de alcool? Alcool de distilare din cereale sau alcool distilat din fructe sau cel distilat din drojdia vinului, cine ştia pe atunci din ce fel. Se bea numai atât cât să vie pofta de mâncare; să se deslege limbile, la drept vorbind şi aşa destul de puţin legate. Aşa că se vorbeau multe, vrute şi nevrute, la aperitivul de la Sure. ln timpul aperitivului se făceau cumpărături. Când soseau ţârii, când sosea caracatiţa, când venea bacaleaua. Atunci şi la Sure, în restaurant şi în casele Galaţiului se mânca bacalea cu scordolea. Scordolea de toate felurile, după gusturi, după pungă: de pâine sau de cartofi, cu nuci sau cu migdale, cu untdelemn grecesc sau cu untdelemn franţuzesc, botezat cu ulei vegetal, adică de floarea soarelui sau de dovleac. Parcă cel de măsline n'ar fi fost tot vegetal, dar aşa se ţinea seama în vremea aceea. Şi uleiul de măsline era de mai multe feluri, de mai multe calitaţi: era unul virgin, adică de primă presă, la rece. Gros, galben verde, curgând greu, săturându-te repede. Untdelemn numai de mâncat crud, nu de gătit. Era scump şi cine făcea scordolea cu el era om bogat. Scordoleaua este o emulsie de hidrocarbonate dextrinate, adică cu fascicole de cărbune ordonate de o enzimă, în soluţie de acid uleie, o gliceridă ceva mai lungă, deci un acid neutralizat. Asta aşa arveni, în limba şi ştiinţa păsărească a savanţilor, a năucilor, cum se spune pe slavoneşte celor care cetesc în stele şi ştiu să facă analiza materiei. Se freacă aşa dar pâine cu untdelemn până devine o pastă, o adevărată pastă cu care femeile se ung pe faţă să nu se rideze. Se adaugă apoi nuci strivite în piuliţă sau migdale. Strivite bine, să nu li se mai cunoască forma, pe încetul, câte puţine, aşa cum eram pus eu să fac de către bunică¬mea sau biata, Dumnezeu s'o ierte, Liza, mătuşă¬mea, profesoara. Dar acum s'au stricat bunele obiceiuri. Treburile se expediază repede, nucile sau migdalele se dau prin maşină. Aperitivele nu erau numai decât cu mastică. în Mai, venea din cramele vecine pelinul de Mai. Aproape toate marile crame ale ţării erau pe aproape. Niculiţelul şi lsaccea Dobrogei, cu vinul călugăresc al Mănăstirii Cocoş. Din vinul Cocoşului, nu i se zicea aşa, ci vinul de Mănăstirea Cocoşului, nu se făcea niciodată pelin. Era prea bun. Nici must nu venea de acolo. Venea must din prejurul oraşului. Erau vii destule: la Ţiglina, la Bărboşi, la Fileşti, în dealul Tuluceştilor de pe malul Brateşului. Erau numai vii, să tot aduci, scoborînd spre centrul oraşului mustul şi apoi turburelul poamei coapte. Sure era un om de gust şi de loc snob. Se lua la el aperitiv cu sardele Robert şi cu turburel de Odobeşti. De ce nu? Spuneau cei ce ştiau să guste. E perfect. Vinul venea de la Nicoreşti, pe linia Tecuciului. Nu mai puţin bune erau vinurile de Bolgrad şi de Cetatea Albă.

***
(...) Piaţa Negri, cu statuia, rotundă, era un fel de Place de l'Etoile. /C, Dădeau în ea şase străzi. Din vale, venea strada Braşoveni. Venea din port, suind în piept râpa. Galaţiul este aşezat pe trei etaje: cel de jos, valea oraşului, unde se află portul şi Bădălanul, cartierul muncitorilor din port; oraşul propriu zis, ţinut ca o şira spinării de strada Domnească; şi delaul, o altă treaptă, unde sunt vii, cimitirul, regimentele şi cartierul cel nou, al demobilizaţilor, adică al acelorcărora după războiu li s'au dat în posesie un teren de construcţie.
Când strada Braşoveni dă în piaţă, pe o parte a ei, dreapta, aşa cum vine de jos în sus, este o băcănie mare şi frumoasă. 0 fine un alt grec, Canelos. Este ca un făcut ca toate băcăniile să fie ţinute de grecotei. Serioşi oameni, modeşti, bogaţi şi foarte credincioşi credinţei ortodoxe. Am fost în prăvălia lui Canelos, dar nu m'am interesat de mutra lui. Nu i-am cunoscut faţa. Cum ştiu că era concurentul lui Sure, nu la restaurant, Canelos nu ţinea restaurant, numai băcănie, şi pentrucă ştiu că era din aceeaşi generaţie cu Sure şi cu Zanicos, celălalt mare băcan din Galaţi, cred că i se poate cu uşurinţă reconstitui persoana. Zanicos era mare la trup şi roşu la faţă, Sure micuţ şi palid, între cei doi trebue să se fi aflat înfăţişarea lui Canelos, nici prea mare cât Zanicos, nici prea mărunt cât Sure. 0 medie şi, cum sunt mediile, cu mare probabilitate de a fi adevărată. în băcănia lui erau aceleaşi delicatese greceşti ca în toate cele ţinute de greci. în vremea aceea mergeai la grec să cumperi băcănie, la jidan pentru îmbrăcăminte de-a gata, ascuţitorie şi armurerie era meserie italienească. Era o prăvălie mare pe Domnească, între Sure şi Helder, o ţinea un italian, Moccea. Făcea afaceri bune cu puştile de vânătoare, cu cartuşe şi cu cuţitoria. La el mergea toată lumea bună să-şi ascută cuţitele şi foarfecele. Pentru mahalale erau ascuţitori ambulanţi. Bricele se dădeau la ascuţit bărbierilor. Le trăgeau pe piatră. 0 artă care rămâne, cu toate că bărbaţii se rad acum cu maşina. Adevăratul bărbierit, bărbieritul de ginere, se face cu briciul şi de către bărbier, nu de unul singur. Mă, zicea Virgil Soare, mă, ştii, bărbaţii se împart în două, în cei care cred că lamele de ras se pot reascuţi după întrebuinţare şi în cei care nu cred în povestea asta şi-şi cumpără altele noi. îi recunoşti uşor, primii sunt prost bărbieriţi, ceilalţi bine. Primii sunt proşti, ceilalţi inteligenţi. Cum inteligenţa şi prostia cer oarecare timp până să fie recunoscute, acest test îţi înlesneşte o recunoaştere rapidă, uşoară şi sigură. Virgil Soare stătea rezemat de bara din faţa vitrinei cofetăriei lui Manzavinatos şi- şi făcea discursul unui grup de berbanţi ca şi el. Priveau Corso, foiala lumii plimbându-se între biserica grecească şi Costache Negri, spre seară şi mai ales pe partea lui Helder. Aşa era obiceiul. Cei cărora le revenea educaţia elitei tineretului oraşului îl considerau un obiceiu prost. 0 destrăbălare, un desmăţ. Liceenilor le era interzis să se afle între şase şi opt seara pe Domnească, între biserica grecească şi Costache Negri. Absurdităţile nu erau puţine în educaţia tineretului. Absurdităţi acum, după cincizeci, şaizeci de ani trecuţi, atunci dogme sfinte împotriva cărora nu numai că n'ar fi încercat cineva să se ridice, dar nici măcar nu s'ar fi gândit la aşa ceva. Fetelor li se îngăduia părul lung, de sigur, fără să fie coafat, numai în coade, şi ele ascunse într'o plasă, şi nu numai când mergeau la şcoală ci şi în vacanţe. Trebuiau să poarte o uniformă lălâie, neagră, lungă, să nu aibă decât ciorapi de bumbac, de aţă se spunea, şi ăia negri. Pe cap le era trântită o pălărie ca o plăcintă făcută anume să le sluţească. Era un fel de bătălie împotriva sexualităţii. Sexualitatea care tocmai răsărea în fetele şi băieţii liceelor, puternică ca o enormă dihanie, dărâmând orice obstacol, trăgând apoi resturile agăţate de ea fără să-i pese de soarta lor, limitată mişcare, gigantă şi oarbă, fără întrebări, fără răspunsuri, dominând şi transfigurând fără apel pe cel în trupul căruia se afla.

***
(...) Dunărea era bocnă, se trecea cu căruţa încărcată dincolo şi dincoace. Se făcuse aproape drum bătătorit peste ghiaţa groasă de peste doi metri.
Ştiam dimensiunile gheţii după marea gaură care se făcea de Bobotează pentru svârlirea şi scoaterea crucii, după copcile în care se prindea încă peşte
venit, sculat din somn, să ia o gură de aer şi mai ales din tăiatul gheţii în fiecare zi împrejurul vaselor prinse pe îngheţ în mijlocul Dunărei. Marinarii, în deobşte oameni de Nord, olandezi, norvegieni, englezi, învăţaţi cu frigul, dar necunoscând posibilitatea îngheţului brusc, într'o singură noapte, erau cei mai surprinşi. Nu am văzut niciodată aşa ceva întâmplându-se unui vas din Mediterană. Echipajele lor, temătoare de frig, fugeau repede la adăpost la cea mai mică scoborîre de temperatură întâmplată odată cu începutul lunii Decembrie. Ceilalţi atârnându-le un moţ de bonetele
de lână, în cămaşe chiar sau cel mult cu o vestă, cu lulelele fumegând în gură, de dimineaţa până seara, cât e ziva de lungă, în lanuarie scurtă, tăiau ghiaţa din jurul vasului, nu cumva strângându-l în strânsoarea ei, să-l spargă. Aşa cum se sparg sâmburii de caisă, ca să le iei ascunsa dulceaţă a
miezului, să-l fierbi odată cu pulpa când faci dulceaţă.

* fragment (va urma)