Poporul român, zămislit din contopirea fiilor a două naţiuni viteze - dacii conduşi de mândrul rege Decebal şi romanii cârmuiţi de înţeleptul împărat Traian - a avut, încă din perioada formării lui în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nefericirea să fie părăsit de împăratul Aurelian, care s-a retras cu armata, funcţionarii şi, probabil, negustorii avuţi, dincolo de Dunăre, lăsând Dacia Felix, leagănul noului poporce se înfiripa, la discreţia năvălirilor barbare, ce au durat un mileniu întreg. Blestemată soartă, care a obligat poporul ce se trudea să apară, secolul şase dovedind ivirea sa, odată cu expresia "Torna, torna, frate" consemnată în istorie, să se ascundă prin păduri sau la munte, spre a nu fi exterminat. Şi a reuşit să dăinuie, cu toată vitregia vremurilor pe care fii săi au fost nevoiţi să le trăiască.
Ultima invazie a tătarilor a avut loc în 1241. Probabil că mici înjghebări de localităţi, poate unite în cnezate, apăruseră deja. În secolul 13 existau în Valahia voevodatele lui Senesalu şi Litovoi. Statul numit Tara românească a apărut sub Basarab l, care la 1327 l-a învins pe Carol Robert la Posada, ungurii râvnind deosebit de frumoasele şi mănoasele plaiuri rmâneşti.
Moldova a avut de suportat cel mai mult din cauza năvălirilor barbare, deoarece bulucurile prădătoare veneau de peste Nistru, populaţia autohtonă simţind din plin cruzimea năvălitorilor. Nu este de mirare deci că statul moldav a apărut mai târziu. Primele înjghebări organizate, sunt citate în provincia noastră, în secolele 12 şi 13, pe valea Bârladului. Ele, însă, nu au evoluat spre apariţia unui stat de sine stătător, motiv pentru care a fost nevoie să coboare Dragoş Vodă din Maramureş, ţinut unde se pare că nu au intrat puhoaiele de năvălitori, să treacă munţii în 1352, descălecatul său creând condiţiile necesare pentru întemeierea statului inde¬pendent Moldova de către Bogdan/1359-1365/, de la dânsul pornind şi dinsatia voevodală a Muşatinilor.
Deoarece Transilvania, leagănul dacilor, era apărată de cununa Carpaţilor, presiunea barbarilor fiind mult mai mică decât în Moldova, în spaţiul intracarpatic au apărut primele organizaţii statale, încă din secolul X, fiind cunoscute voevodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut, care s-au luptat cu năvălitorii maghiari stabiliţi în Panonia.
De năvăliri barbare au fost feriţi şi băştinaşii din Dobrogea, ţinut ce va fi stăpânit de Mircea cel Bătrân. Acolo primele formaţiuni statale au apărut în secolul XI; este vorba de formaţiunile conduse de Satza, Sestlav şi Tetos.
Secolele care au urmat, au fost tot vitrege pentru poporul român, fiind înconjurat de imperii hrăpăreţe, care au dorit să-i îngenuncheze, fără să reuşească, însă. Ca să-şi păstreze fiinţa neamului şi libertatea fruntariilor, a trebuit să lupte cu maghiarii şi polonezii, apoi cu imperiile austriac, otoman şi ţarist. Acesta din urmă ocupa Moldova, la orice conflict cu turcii voind chiar să o alipească. Atâta vreme cât voevozii din Moldova şi Tara Românească au fost viteji, statele române şi-au păstrat libertatea, autonomia. Este vorba de Mircea cel Bătrân, Vlad Tepeş, Radu de la Afumaţi, în Tara Românească şi Ştefan cel Mare, Petru Rareş cu loan Vodă cel Viteaz în Moldova - deoarece ele nu au fost "de jure" vasale Porţii otomane.
La sfârşitul secolului XVl şi începutul celui următor, pentru scurt timp a răsărit soarele şi pentru cele trei ţări surori - Tara Românească, Transilvania şi Moldova - ţinute separat de cruda opoziţie a vremurilor. Este vorba de unirea lor sub un singur sceptru, epopee realizată de Mihai Viteazul. După ce a aderat la "Liga sfântă", coaliţie antiotomană care luase fiinţă din iniţiativa papalităţii, viteazul domn al Ţării Româneşti a încheiat tratate de colaborare cu Transilvania şi Moldova, după care a urmat victoria de la Călugăreni, din 1595, împotriva trupelor otomane conduse de Sinan Paşa, pe care le-a zvârlit peste Dunăre cu importante pierderi.
Marea epopee a început în octombrie 1599, când armata Ţării Româneşti, condusă de domnul ţării, a pătruns în Transilvania, de unde l-a alungat pe cardinalul principe Andrei Bathori, după care a intrat victorios în Alba lulia. În 1600, l-a alungat din Moldova pe favoritul Poloniei leremia Movilă. În felul acesta cele trei ţări surori au devenit pentru prima dată un stat unitar. Numai că ţările vecine lmperiului Otoman, cel Habzburgic şi Polonia nu vedeau cu ochi buni apariţia noului stat, deoarece avea să fie o piedică în calea planurilor acestora de expansiune terirorială. În dorinţa de a înlătura piedica ridicată de noul stat format din cele trei ţări surori faţă de planurile de cucerire, generalul Gh. Basta a pus la cale un mârşav asasinat, căruia a căzut victimă viteazul Mihai. Actul său temerar a trăit secole la rând, şi alţi principi încercând să reia planul său de unificare a românilor.
Sacrificiul lui Mihai Viteazul nu va fi uitat, jertfa sa meritând cinstire permanentă, deoarece a ţinut treaz visul de unire peste vreme.
Numai când prin abuz, nesocotind relaţiile stabilite prin "alianţa inegală" rezultată din tratativele bilaterale, purtate cu trimişii ţărilor române, sultanii au impus domni fanarioţi, situaţia s-a schimbat, în 1718 cedând Oltenia Austriecilor, cu toată opoziţia lui lon Mavrocordat - Domnul Ţării Româneşti, în 1777 l-au asasinat pe Grigore Ghica, Domnul Moldovei, deoarece în 1775 se opusese cedării Bucovinei către lmperiul Habsburgis, iar în 1812, au cedat, prin corupţie, Basarabia lmperiului ţarist, scrisoarea trimisă de Napoleon I sultanului, prin care îl sfătuia să nu cedeze nimic ruşilor, deoarece urma să piece cu război împotriva lor, ajungând în mâna ţarului, prin trădarea fraţilor Panaichi şi Dumitrachi Moruzi, trimişii Moldovei la lstambul şi Moscova.
Vremuri favorabile pentru ţările române n-au venit decât după războiul Crimeii/1853-1856/ când, prin Tratatul de la Paris s-a hotărât consultarea Moldovei şi a Ţării Româneşti, având loc alegeri pentru Adunările Ad-hoc, în 1857, ocazie cu care s-a purtat o luptă susţinută între unionişti şi partizanii vechilor stări de lucruri, favorabile Porţii Otomane. Convenţia de la Paris din 1858 acorda ţărilor române un simulacru de unire, dar cu doi domni şi două guverne. Şi pentru alegerea domnului au avut loc dispute, atât în Moldova cât şi în Tara Românească. La 5 ianuarie 1859, partida unionistă şi-a impus candidatul ei, pe Alexandru loan Cuza, pârcălabul de Galaţi.
Alegerea domnului în Tara Românească a avut loc la 24 ianuarie, când, profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica faptul că nu putea fi aleasă aceeaşi persoană şi în Tara Românească, sub presiunea străzii, manifestanţii fiind aduşi de unionişti în Bucureşti, a fost ales tot A. l. Cuza domn al ţării. Merite deosebite pentru acceptarea dublei alegeri, revin însuşi Domnitorului A. l. Cuza, precum şi trimişilor Moldovei Vasile Alecsandri la Paris şi Costache Negri la Constantinopol. Unirea celor două ţări surori a devenit reală, tot datorită lui Cuza, care în 1862 şi-a mutat capitala la Bucureşti împreună cu un singur guvern şi un singur parlament, fapt recunoscut de sultan doar pentru timpul domniei sale. Aşa s-a realizat statul naţional român, prin vrerea poporului din cele două ţări române, spre cinstea luptătorilor unionişti din Moldova şi Tara Românească.
A urmat Războiul pentru apărarea lndependenţei din 1877-1978, când trupele româno¬ruse, conduse de Domnul Carol l, au învins pe turci, România punând astfel capăt relaţiilor de "alianţă inegală", care legase Moldova şi Tara Românească de Poarta Otomană, prin capitulaţiile încheiate de Mircea cel Bătrân în 1393 şi de Bogdan cel Orb în 1511/13/, respectiv pentru Tara Românească şi Moldova. Totuşi nu toţi românii din spaţiul carpato¬danubiano-pontic erau uniţi sub acelaşi drape!, Transilvania aflându-se, încă, sub dominaţie străină, unde îndura cumplit, deoarece se urmărea deznaţionalizarea lor cu orice preţ. Tara românească dintre munţi se afla în continuare sub ocupaţie străină, milenarul vis al românismului nefiind încă atins.
Au trecut mai bine de trei secole de la sacrificiul lui Mihai Viteazul, până când s-au ivit zorile unor noi epocale înfăptuiri, care să ajute poporul român să continue lupta pentru realizarea unirii celor trei ţări surori, într-o Românie mare, independentă şi suverană. Este vorba de primul război mondial, în care ţara noastră a intrat la 15 august 1916, după un istoric consiliu de coroană, în care Regele Ferdinand, deşi, iniţial dorise ca România să intre în război alături de Puterile Centrale - soluţie agreată şi de Petre Carp, Titu Maiorescu şi Marghiloman, împotriva căreia s-a ridicat partidul conservator condus de N. Filipescu, înflăcăratul luptător pentru intrarea în război alături de Antantă, spre a alipi la patria mamă Banatul, Transilvania şi Bucovina - deci Ferdinand, înţelegând dezideratul împlinirii marelui vis al românismului, a acceptat să intrăm în război împotriva Germaniei, rudele sale de sânge, motiv pentru care i s-a spus cel Loial.
Armata română a făcut minuni de vitejie, deşi în trupele ruse intrase debandada, părăsind frontul, culminând cu victoriile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Sacrificiile făcute de ea, sutele de mii de morţi din cei doi ani de confruntări, stau la baza împlinirii multisecularului vis al românismului, crearea României Mari. Nu guvernul a făcut România Mare, ci sângele vărsat de tineretul ţării, plecat de la coarnele plugului, să spună prezent la chemarea ţării. Ei au făcut minuni de vitejie, spunând la Oituz "Pe aici nu se trece" şi la Mărăşti "Nici pe aici nu se trece", iar la Mărăşeşti, în istorica zi 6 august 1917, au frânt re•etatele atacuri furibunde ale trupelor feldmareşalului Makenzen.
Ca urmare a acestor sacrificii, la 28 martie 1918, Sfatul -prii din Basarabia a hotărât unirea Cu patria mamă; acelaşi lucru l-a făcut şi Bucovina la 28 noiembrie, iar Transilvania, prin delegaţii la marea sărbătoare de la Alba lulia, şi-a prezentat crediţionarele în ziua de 1 Decembrie 1918, astfel realizarea statului naţional unit a fostînfăptuită. lar după istorica revoluţie anticomunistă din decembrie 1989, ziua de 1 Decembrie a devenit zi naţională a României.
Judeţul Galaţi a adus o contribuţie meritorie la Războiul de întregire făc,ând suprema jertfă un număr de 4670 militari. Pe mausoleul din Cimitirul "Eternitatea" sunt trecute numele a 1005 eroi. Cimitire pentru eroi se găsesc în comunele Hanu Conachi, Rediu şi Buciumeni, unde în 1933 a fost înfiinţat "Cimitirul Buciumeni 1917". Tn biserica din Valea Mărului este un punct militar pentru eroi.
Se cuvine să menţionăm şi faptul că la victoriile din fierbintea vară 1917, din Moldova, o contribuţie importantă a adus generalul Eremia Grigorescu, născut în 1863 la Tg. Bujor, a făcut şcoala primară gimnazială în Galaţi şi liceul la iaşi, iar şcoala de ofiţeri în Bucureşti. Fiind trimis ca ataşat militar la Paris, a urmat cursurile Facultăţii de Matematică la Sorbona. A fost în misiuni militare la Londra, Paris, Berlin şi Moscova. Li 1915 a fost avansat general, primind comanda Diviziei 15 lnfanterie din Armata l.
Alţi eroi din 1916-19 sunt: cpt. Vasile T.Dimitrescu, lt. N.C. Rău, sit. Blişcă N., sit. Tudose Petrache şi Codiţă C.tin din Buciumeni, sit. Octav lonel şi sit. Cristea loniţă din lveşti. Cinste lor!