Cum traducem titlul de mai sus? Insuşi autorul "Căderii in sus a Luceafarului" a spus-o de nenumărate ori venind la Galati, că aici el iubeşte, cel mai mult şi mai mult, Dunărea şi Porto-Franco (la inceputuri era şi Editura cu acelaşi nume), publicaţia culturală care-i inlesneşte in paginile ei intâlnirea cu confratii danubieni, pe urmă...
Când l-am pipăit pe Mihai Cimpoi cu privirea mai intâi, apoi l-am atins cu dreapta dând noroc bărbăteşte chiar ne-am imbrătişat, a fost prima oară prin 1990/91, la Galati, cu ocazia "săptămânii culturale basarabene'', organizată de câtiva inimoşi care lucram in cultură. Venise cu o "armată" de scriitori: Gheorghe Voda, Grigore Vieru, Leo Butnaru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Victor Dumbrăveanu şi alţii, şi alţii. Când le ofeream o floare de magnolie, lăcrimau pe ascuns. Lăcrimam şi noi, amfitrionii. Apoi, cu totii călătoream, noi şi ei, ei şi noi, adică noi, pe colinele dulci ale Moldovei, pe la festivaluri şi pe o parte şi pe alta a Prutului, încât odată am strigat la un popas furat de peisaj: "Să luăm Prutul pe brate" ceea ce unii l-am şi luat. Era. Adică este. Mihai Cimpoi, mai la inceput nu prea arăta a general al armatei de scriitori care-l ascultau pe când el tăcea frumos (era şi frumos, cel mai frumos dintre noi), cu o carte mereu in mână şi cu un pix in buzunarul de la inimă... In 1993 apare la Editura Porto-Franco din Galati (cei doi directori, Radu Mihăescu şi Ion Chiric şi ing. şef. Mircea Mihai, scriitori şi ei, plecaţi, hat, la cerufi), volumul "Căderea in sus a Luceafărului", apoi la aceeaşi editură, trei ani mai târziu i se tipărea "O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia'', apoi cronici de şi despre in revistă. Rubrica permanentă "fragmentarium" pe care Mihai Cimpoi, Aca- demician şi Preşedinte, Doctor in Eminescu, dar mai presus de toate Omul şi Prietenul nostru şi Prietenul prietenilor noştri şi o susţine in Porto-Franco.
Transcriu câteva metafore, sintagme, care mai de care mai inăltătoare, pe care i le-au adresat de-a lungul anilor, confratii:
"Mihai Cimpoi - un remarcabil eminescolog", Administratorul literaturii basarabene, Un avocat al scriitorilor basarabeni, Un Călinescu dintre Prut şi Nistru, Muntele din fată, Cimpoiul etem, Soldat şi Poet, Stalp al vieţii culturale din Basarabia şi Inca' multe altele... Când Mihai Cimpoi ne-a onorat serbările prilejuite de aparitia revistei Porto-Franco cu nr. 100, atunci nu numai cape un Academician, un enciclopedist, un Milescu Spătaru, dialogdnd cu spaţiu şi timpul eminescian, dar şi cu zecile şi sutele de personaje/personalităţi ale lumii întru cunoaşterea mistuitoarelor flăcări ale geniului născut la Ipoteşti, ci l-am cunoscut aş zice, fără să greşesc prea tare, ca pe un preot slujind cu aceeaşi bucurie şi intr-o librărie, şi intr-o grădină publică unde se cununa o poetesă, şi într-un restaurant unde muzica nuntii adăuga noi rime şi-ntelesuri lumii... Nu s-a văitat o clipă, mereu era printre primii, in rândul dintâi şi la Casa Memorială Hortensia Papadat-Bengescu, şi la Biserica cu hramul Sf. Parascheva de la Lieşti, on la Casa memorială "Costache Negri" sau la Casa Memorială "Grigore Hagiu" de la Tg. Bujor. Intre sau şi ori, ori toate la un loc...
Acum, când a implinit 75 de ani in chiar zodia fecioarei, eu îl salut pe Mihai Cimpoi ca pe un Preot/ General sau General/Preot al literelor româneşti şi-i spun (desigur, sentimental, nu fiindcă a scris despre cărtile mele), numai lui, la ureche, aici, pe malul bătrânului Istros, ca să se audă până la izvoare: La multi ani cu sănătate Mare Prieten şi nu uita : Un CIMPOI NU SE POATE COMPARA DECAT CU UN CIMPOI, fiindcă, nu-i aşa? CIMPOIUL E ETERN, frate!