Cum a fost viaţa cotidiană în epoca de prosperitate a Galaţiului, de dinainte de război, ne putem doar imagina, gândindu-ne la locurile predilecte de petrecere a timpului liber, la restaurantele şi bodegile, cârciumile, berăriile, terasele unde lumea venea să guste un strop de tinereţe şi să mai uite de griji.
În Galaţi erau multe restaurante de lux, pe străzile principale, dar şi foarte multe localuri pentru lumea obişnuită. Era doar un oraş-port, unde întâlneai oameni tot felul.
Bunăoară, prin anii '30, Restaurantul Surd, de vis-a-vis de parcul municipal, era un local de prim rang şi oferea servicii speciale pentru banchete, la evenimente private sau oficiale. Acolo obişnuia să se întâlnească elita gălăţeană. Bodega aferentă era şi ea bogat asortată.
lon Dongorotzi (rev. „Ramuri" nr. 49) scrie că restaurantul lui Surd era vestit în Galaţi „prin rarităţile sale şi tariful urcat". Dar o descriere amănunţită a acestui local de excepţie a făcut-o inegalabil Crişan V. Muşeţeanu: „Surd era un om de gust şi deloc snob. Se lua la el aperitiv cu sardele Robert şi cu tulburel de Odobeşti. De ce nu? Spuneau cei ce ştiau să guste. E perfect. Vinul venea de la Nicoreşti, pe linia Tecuciului. Nu mai puţin bune erau vinurile de Bolgrad şi de Cetatea Albă. Urcând din prăvălie câteva trepte, dădeai în sala restaurantului unde se putea lua masa după aperitiv." („Lumea copilăriei mele", vol.!, cap. „Strada Domnească", p. 189, Ed. Muzeului de lstorie Galaţi, 2013).
Proprietari la Surd erau: bătrânul grec Strate D. Surd, din str. Sf. Apostoli 15, şi fiii săi, fraţii Surd: Neculai, Mihail, Dimitrie şi Anton. Firma „Fii l. Surd & Co." a fost înregistrată la 21 oct 1931. Toţi bărbaţii acestei familii aveau autorizaţie de a comercializa băuturi spirtoase en detail, tatăl ocupându-se de coloniale en gros. Firma avea marcă de fabrică şi comerţ, reprodusă bilingv, în franceză şi rusă, pe ambalaje - lăzi, hârtie ambalaj şi reclame - şi cu denumirea de „Slava Flama", pentru importul de lămâi, portocale şi mandarine.
Unul din evenimentele importante ale oraşului, onorate de acest restaurant, a fost la 1 iulie 1932, la inaugurarea trenului fulger „Danubiu". Oaspeţii au fost întâmpinaţi la gară în ovaţii, fiind poftiţi de către autorităţile oraşului (primar era Emil Codreanu, unchiul lui Crişan V. Muşeţeanu) unde? la Surd!
Tot pe Domnească, la nr. 29, o prezenţă elegantă şi concurentă era Restaurantul şi berăria „Elyzee", a Fraţilor Epaminonda şi Gheorghe Manzavinatos (care aveau şi o cofetărie cu patiserie omonimă, alăturată restaurantului Surd, cu laborator deasupra) — rivali acerbi în lupta pentru supremaţie ai Fraţilor Surd. Localul lor era „familiar", acolo se putea bea „renumita şi delicioasa bere Bragadiru", meniul era „bogat asortat cu tot felul de mâncări alese, preparate numai cu unt, zilnic proaspete. Desfacere de vinuri înfundate, ca şi vărsate, din cele mai renumite podgorii din Iară. Tot felul de băuturi spirtoase, lichioruri şi şampanii. Preţuri excepţional de reduse. În fiecare seară, orchestra clasică la dispoziţia onor publicului gălăţean până la 2 din noapte." În Anuarul din 1938, la aceeaşi adresă figura Restaurantul „Azuga".
În 1927, restaurante de lux erau în Galaţi la parterele hotelurilor Grand (actuala Primărie) şi Metropolitan, pe Fraternităţii 3, vis-a-vis de Banca Naţională, unde a fost restaurantul „Oppler", trecut mai târziu în proprietatea lui D. Panaitescu. Aici, prin anii '30, „debuta în fiecare seară" cunoscutul „bariton de muzică clasică şi modernă" Cezar Pistelli. În 1936 restaurantul aparţinea lui Canellos N.
Frecventate mai erau, pe Domnească, şi Braseria „Palace", şi Berăria „Centrală".
La Restaurantul şi berăria „Fraţii Antoniade" (fost Vretos; fost „Mioriţa" în anii de după război), de pe Domnească 85, colţ cu Lascăr Catargi (Gării), conducea vrednicul Haim, care ştia cum să-şi asigure o clientelă selectă.
Pe Domnească erau şi multe cofetării, toate selecte. Lângă Surd a fost cofetăria lui Manzavinatos şi a lui Carol Ettinger (care mai apoi s-a mutat vizavi de lntim Club — „Macul Roşu", de după război), apoi Confiserie Universelle, a lui Claropoulos & Co. La nr. 56 era Café-braseria „Corso", iar la nr. 76, cofetăria lui „Nicu Pâslă". Tot pe Domnească, colţ cu Fraternităţii 2, în casele Helder, după decesul proprietarului, în 1934, era Cofetăria „Regina Maria", unde se putea mânca o îngheţată delicioasă.
Chiar în faţada dinspre Domnească a Bisericii Greceşti „Schimbarea la faţă", era „Cafe Trocadero", un loc predilect al întâlnirilor discrete, de afaceri.
Pe strada Lahovary 9 era renumit Restaurantul şi Bodega „La Nicu şi Matei", al lui N. Popescu şi N. Ştefănescu, care se prezenta ca: „Cea mai mare
din oraşul Galaţi", unde se angajau banchete şi „dejunuri fixe". Se servea „gratar de primul rang şi vinuri din vestitele podgorii Odobeşti-Leanca". Personalul era „din cel mai versat la dispoziţia publicului". lnvitaţia suna aşa: „Vizitaţi marele restaurant La Nicu şi Mater!" (în aceeaşi clădire se afla şi sediul consulatului Estoniei).
Nu departe, la numărul 15, era restaurantul „Matei Căciulă", a lui lon Ştefănescu, având reclama: „Singurul local unde se poate mânca eftin şi bine. Specialist în arta culinară. Angajări de banchete şi meniuri fixe. Vinuri din podgoriile cele mai renumite. Bodega în permanenţă asortată cu cele mai alese gustări."
Şi tot pe Lahovary, vizavi de „Nicu şi Matei", la nr. 10, era un restaurant mai mic, al lui Feldman. Fiecare cu clientela lui.
Pe str. Mavramol (Bălcescu) 6, colţ cu Antache, era Bodega şi Restaurantul lui Herşcovici Leiba - „Unica grădină din centrul oraşului, cu preţuri modeste".
Pe strada Tecuci 61 era Restaurantul şi Berăria „La fiii Lemnarului", proprietar C. D. Constantinide.
Pe strada Col. Boyle, pe atunci o stradă îngustă şi lungă, ce cobora spre Portului, erau multe case şi instituţii importante. Patru consulate: Marea Britanie, Brazilia, Letonia şi Ţările de Jos, două redacţii („Acţiunea” şi „Ecoul"), reprezentanţe de firme, agenţii, iar la nr. 10, vestita cârciumă „Pârjoala ideală", a lui Leibovici Carol, „cu vin roşu sec şi pârjoala lăudată pe merit".
În 1934, tot pe Col. Boyle, Cabaretul „Printemps" sau „Primăvara veselă" era un punct de întâlnire al cercurilor aristocratice din Galati. Renovat în stil occidental în sala de jos, de la 10 seara începea spectacolul. Cânta orchestra de Jazz a maestrului T. Dinicu, iar intrarea era liberă.
Strada Braşoveni, un vad care astăzi nu mai există, ducea tot spre port, numele trăgându-i-se de la negustorii transilvăneni veniţi „cu chervanele (căruţe mari) peste munţi, prin Ploieşti, Buzău şi apoi tăind Bărăganul, trecând Siretul la Bărboşi. Pe aceste vaduri urcau marinari şi negustori cu marfa şi coborau cu banii luaţi pe ea" (Crişan V. Muşeţeanu, Lumea copiiăriei mete). Casele erau, aici, cu unu¬două etaje, unele mansardate, cochete, case de negustori înstăriţi, cu camere înalte, cu uşi bordate de felinare, cu balcoane din fier forjat, rotunde sau drepte, filigranate, cu magazine la parter şi locuinţe deasupra cu perdeluţe la ferestre. Un dichis de bunăstare pe care Galaţii nu l-au mai întâlnit şi greu va mai fi întâlnit vreodată.
Pe Braşoveni 52 era restaurantul lui Zalman, „La Zaharia", cu specific pescăresc. Pe această stradă au fost cândva şi Teatrul Papadopol, distrus de un incendiu, şi hotelurile „Victoria" şi „Engletera", incendiate şi ele, odată cu retragerea trupelor germane din oraş.
În 1934, pe Brăilei 3, în locul fostului local „Favorita", se găsea Plăcintăria „Oituz", cu cofetărie, lăptărie şi franzelărie de lux.
Galaţii au avut multe locuri de distracţie, fie discrete, în interior, fie la vedere, pe terasele de vară, pentru bani mulţi ori puţini, după buzunarul fiecăruia. lmportant este că oamenii ştiau să petreacă, uneori până în zori, dansau, cântau. Câţi mai cântăm astăzi? Ei ştiau să se bucure. Chiar şi pentru motive inventate.
Aceasta este doar o mică parte din ce au fost Galaţii odinioară. Vorbim de oraşul interbelic ca de o altă lume, pe care puţini dintre cei rămaşi în viaţă au cunoscut-o, poate în copilărie, despre care au citit sau li s-a povestit. Nici străzile, nici casele nu mai sunttoate aceleaşi. Au plecat parcă odată cu oamenii care le-au animat. Rămân ilustratele, cărţile poştale, fotografiile din albume vechi, păstrate de colecţionari împătimiţi, rămân arhive, biblioteci, anuare, articole din presa vremii, amintirile bunicilor, ca şi ale unor scriitori vrednici să lase o pată de culoare pe retina noastră neştiutoare.
Din aceste frânturi adunate ca într-un joc de puzzle am dat viaţă, în povestirile care urmează, vieţii cotidiene a urbei mele natale, din perioada interbelică, aşa cum au fost sau am presupus că ar fi putut fi, cu bucuriile, suferinţele, victoriile, înfrângerile şi mai ales misterele sale. De fiecare dată am pornit de la adevăruri consemnate în cronicile vremii, dar dacă întâmplările redate aici nu suntîn totalitate adevărate, vă asigur că nici false nu sunt!...
Mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături în căutările mele şi au făcut posibilă apariţia acestei cărţi: Bibliotecii V.A. Urechia, Muzeului de lstorie Galaţi, SJAN Galaţi (Arhiva judeţeană), editorilor mei de la Centrul Cultural „Dunărea de Jos" şi, nu în ultimul rând, mentorului meu de dincolo de lumea văzută, scriitorul dr. med. Crişan V. Muşeţeanu.