Tenacitatea de a învinge nu s-a manifestat doar pe câmpurile de luptă. Zeci de mii de militari români, făcuţi prizonieri în perioada 1917-6-1918, s-au luptat pentru a învinge privaţiunile din lagărele morţii.
Începând cu anul 1917 veştile militarilor români din prizonierat erau tot mai tulburătoare; iadul de suferinţe îndurate i-au transformat în adevăraţi mucenici, drepţi şi neclintiţi, încrezători în ziua judecăţii şi răsplătirii.
Marele Cartier General al Armatei Române făcea cunoscut, periodic, „dosarul nelegiuirilor duşmane” din taberele de prizonierat, unde românii au ajuns încă din octombrie 1916. În 30 de zile, cât dura carantina, prizonierii români de pe frontul din Transilvania, au primit mâncare o dată la două zile, iar în 10 zile cât însemna transportul lor din Transilvania în lagărele din Germania, înghesuiţi în vagoane, primeau mâncare „odată la Budapesta, odată la Viena şi a treia oară în lagăr”.
În lagărul de prizonieri din Lamsdorf, numele german al localităţii Łambinowice din Polonia, se aflau în 1917, 10.000 de români, repartizaţi în şase sectoare, câte 100-150 de prizonieri într-o barăcă de lemn. Iată o mărturisire a sergentului Fălculete Ion, din Regimentul 30 Muscel, publicată de Marele Cartier General: „Lucram toată ziua la pietriş, la ghiaţă, la brazde, la plug. S-au arat 200 hectare cu Români de-ai noştri, înjugaţi la plug ca boii...Mâncarea era amarnic de rea; pâinea era făcută din cartofi fierţi şi apoi amestecaţi cu rumeguş din lemn. Mai puneau şi câte un săculeţ de făină neagră la 1.000 de pâini. Aveam dreptul la 150 gr. de pâine pe zi; de fapt nu primeam decât 100 gr. Oamenii noştri erau slabi şi prăpădiţi. Când veneau de la lucru, cădeau regulat câte 20-30 la marginea drumului. Când dădeau peste o fârâmă de pâine sau un capăt de ţigară, se făceau 10-15 grămadă, care de care să apuce mai întâi. În iarna 1916-1917, au murit foarte mulţi; erau zile când mureau 100-200 şi-i îngropau pe toţi de-a valma, despuiaţi. În ziua de Crăciun (1916 n.n.), ni s-a dat doar o supă de gulii; era amară şi nimeni n-a putut-o mânca.”
Caporalul Elisei Spiridon, din Regimentul 12 Infanterie făcea cunoscut faptul că „prizonierii nu se schimbau niciodată, deoarece nu aveau decât un rând de schimburi, cu care au fost îmbrăcaţi în momentul când au fost făcuţi prizonieri. Soldaţii făceau baie odată pe lună, dar ea îi îmbolnăvea şi mai mult, deoarece toţi erau dezbrăcaţi şi lăsaţi să aştepte ceasuri întregi, goi, într-o odaie, în care vântul şi frigul bântuiau ca afară. Ca hrană primeau pe zi cam 200 gr. de pâine, făcută din făină de orz, rumeguş de ferăstrău şi din paie tocate, provocând mari dureri de stomac; dimineaţa un fel de cafea sau ceai amar; la prânz, coajă de sfeclă furajeră cu apă, iar seara un fel de terci amar cu apă, amestecat cu morcovi stricaţi...Cu tot acest regim eram puşi la muncă 11-12 ore pe zi. Sentinelele germane băteau pe prizonieri, fără excepţie de grade, cu arma, cu ciomege, cu baionetele, deoarece li se părea că munceam prea puţin. Nici bolnavii nu erau cruţaţi, fiind bătuţi până la sânge şi apoi trimişi în lazarete, de unde nu se mai întorceau niciodată.”
Situaţia românilor din lagărele germane a fost confirmate şi de delegaţiile Crucii Roşii Internaţionale, care a consemnau faptul că în cele mai multe cazuri, prizonierii români „sunt trimişi la lucru pe frontul de Vest, unde bate artileria aliaţilor.”
Crucea Roşie Română, Secţiunea din Copenhaga, înfiinţată în 3/16 octombrie 1917 prin stăruinţa lui Constantin Langă-Răşcanu, Însărcinat cu afaceri al României la Copenhaga, „care la început a lucrat sub dependenţa Secţiunii ruseşti de pe lângă Crucea Roşie Daneză”, a activat în perioada Marelui Război, în special, cu sprijinul „coloniei de români din Danemarca”; prin Crucea Roşie Daneză, a reuşit să trimită în lagărele de prizonieri români alimente şi medicamente. Totodata s-a ocupat de transmiterea corespondenţei, cenzurate, româneşti, din lagărele germane către familiile din România.
În data de 29 ianuarie/11februarie 1918, Crucea Roşie Română, prin Agenţia prizonierilor de război, Secţiunea Copenhaga, îl înştiinţa pe Constantin Langă-Răşcanu că Societatea daneză a Crucii Roşii a comunicat „că actualmente numărul prizonierilor români internaţi în Germania, în afară de ofiţeri, este de 47.300, repartizaţi astfel: Lansdorff (32.000), Neuhammer (2.000), Güstrow (1.300), Bayreuth (1.200), Stralkowo (1.000), Danzig-Troyl (900), Heilsberg (700), Ingolstadt (200), Tuchel (8.000).”
În cadrul Conferinţei Crucii Roşii de la Copenhaga, delegatul Germaniei a apreciat că „numărul prizonierilor români în Germania s-ar ridica la cifra de 70.000. Diferenţa de 22.700 prizonieri români ar fi fost repartizaţi fie în fabrici, fie la muncile câmpului, sau duşi chiar în ţara ocupată (România n.n.) pentru diferite lucrări. Mortalitatea va fi fost din nenorocire un factor important de scădere.”
Calvarul prizonierilor de război a continuat până în anul 1919. De aceea este o obligaţie a noastră să nu uităm şi de suferinţele militarilor români care, luptând pe fronturile din Transilvania, Dobrogea, Muntenia sau Moldova, pentru România Mare, au căzut prizonieri de război în mâinile germanilor, austro-ungarilor sau bulgarilor, fiind umiliţi, batjocoriţi, schingiuţi şi omorâţi în lagărele de prizonieri din Europa.

Bibliografie: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe din Bucureşti.