Pocalul

Adio, când pocalul se umple
cu vinul cel vechi, pân’la buză,
un foşnet adie şi moare discret
lăsând cântecului muză –

Adio, doar gura când soarbe
vinul de Cotnari din pocal de argint,
noaptea lungă de-nviere
se prelinge ca sângele în labirint!

Casa vinului

Privind Crama Cotnari,
se ţese deodată-un vers frumos
ca bluza purtată-n adolescenţă
De Ana Blandiana;
Când cobor în casa vinului
unde vara îşi divulgă trupul
de undă rece de izvor, unde în toiul
iernii, pivniţa cu săpăturile ei
în formă de cruce, cu vasele de vin
de poamă coaptă pe colinele lui
Privind prin ninsoare;acolo, îmi amintesc
de prietenii mei care au fost,
care mai sunt, şi-mi mai aduc aminte
cum în copilărie stăteam smirnă
în biserică, lângă bunica Sanda,
mama tatălui meu, Dumitru!
Atunci când treceam prin uşa înaltă,
mă ascundeam în tufele de liliac
abia înflorit, printre jumătăţile
de sferă ale mormintelor…
Când urc scara din cramă
versul se scrie, din nou, aproape
singur, frumos ca bluza purtată
în adolescenţă de Ana Blandiana,
având culoarea
vinului de Cotnari!

Inima vinului

Beau inima vinului
cu frunza pelinului,
la Cotnari dormii
când de voi, dor mi-i
de mugurii cei vii
în crengi argintii
de-atâta aşteptare
chipul cui tresare
fără-asemănare?
Nimeni nu mai zice:
Vreau o cicatrice?
Ascultând o pitulice!
La Cotnari dormii
că de voi dor mi-i,
că beau inima vinului
cu frunza pelinului
în dunga destinului!

Zbor înclinat - COTNARI

Sfinţeşte cărarea – zicea mama –
cu traista aburind a pâine şi vin
de la umbra podgoriei silabisind
unda izvorului, tăiată-n azur –

Adu-mi neaua şi o fecioară
să poarte-n sat cununa nunţii
prin care viscoleşte sângele
tânăr, îmi striga mama-n ogradă!

Nimeni n-aruncă vreo piatră
în ochii casei de unde porneşte
dulcele deal cu podgorii, cu
deal înclinat, aduceri-aminte!