În Europa anilor şaizeci oportunităţile de muncă au fost numeroase şi muncitorii erau bine plătiţi. Pe atunci, mâna de lucru în agricoltură era rară şi se plătea foarte scump în comparaţie cu salariile de mizerie acordate lucrătorilor, în ţara lor. În acest context favorabil, tata a semnat în 1973, un contract de muncă pe o durată determinată, ca lucrător agricol sezonier, cu patroana sa, madame Rosa, din Corsica. El s-a stabilit în oraşul Prunete, San Giuliano, asemenea altor zece muncitori veniţi din regiunea "Oulad Ali Ben Aissa", o zonă rurală nordică liniştită,aflată în centrul triunghiului geografic (Taza, Nador, Al Hoceima)."Oulad Ali", trebuie spus, este o parte a Marocului, cunoscută pentru amabilitatea oamenilor şi generozitatea producţiilor sale agricole, de bună calitate. În tot Marocul se găseau în pieţe legume cultivate în grădini mici şi fructe culese recent de pe ramurile umbroase se găseau, fiind foarte apreciate şi căutate. Străinii comandă adesea tot soiul de produse din aceasta zonă, inclusiv rodii, fructe uscate, miere pură şi multe, altele. De fapt, locuitorii din "Oulad Ali" au avut întotdeauna vocaţia muncii temeinice a terenurilor, aranjate în terase, ce aminteau de câmpurile de orez din China, iar pământul le dăruia drept răsplată, roadele sale de calitate. Tata îi spunea mereu fratelui meu că neglijarea domeniilor şi a proprietăţilor, precum şi lipsa de întreţinere constantă a culturilor sunt o ruşine pentru oamenii tribului:
- Tu nu te pui cu pământul, acesta este un lucru sacru, insista el.
În timp ce nimeni nu intervenea ca să-l contrazică sau să-i răspundă, el adăuga de cele mai multe ori răspicat:
- Trebuie să-ţi ari pămîntul tău, să-ţi culegi porumbul tău, să cultivi propriii pomi fructiferi, să irigi grădinile de legume, să înmulţeşti turmele de capre şi să-ţi procuri plugurile şi echipamentele agricole necesare... Exact aşa cum fac toţi vecinii noştri, dacă vrem să rămânem la El Campo. În caz contrar, cel mai bine este să încercăm să trăim în altă parte....
- În altă parte, în altă parte! Unde, atunci? Tot în această Algerie, care parcă nu se mai termină niciodată?... răspundea mama brutal.
Pe parcursul anilor şaizeci, mai mulţi muncitori şi ţărani maghrebieni au traversat în masă vastele teritorii mediteraneene. Ei au părăsitîn cea mai mare parte Marocul, Algeria şi Tunisia ca să regăsească "Eldorado" în Europa, adică o Iară a bunăstării şi a respectării drepturilor celor ce muncesc: un salariu bun, indemnizaţii, concedii plătite, alocaţii familiale, pensionare... Câte avantaje promiţătoare şi atrăgătoare pentru emigranţii din marele Maghreb! Mii de "capete negre" au urmat calea spre Europa de Vest, deşi încă nu era cunoscută ca o destinaţie favorită a lucrătorilor şi solicitanţilor de locuri de muncă. Maghrebienii erau folosiţi pentru a completa lipsa mâinii de lucru a ţărilor europene în agricultură, pe diferitele plantaţii ale fermierilor. În cele din urmă, tata şi fratele meu Seddik, fiind printre primii emigranţi din Rif, au ales ca destinaţie paradisul insulei Corsica. Conform rarelor veşti transmise prin viu grai şi puţinelor scrisori primite târziu, ici şi colo, aceşti nenorociţi conaţionali au aterizat la Ajaccio,după o îndelungă staţionare în portul din Marsilia. Ei au rămas în acest oraş fără pâine şi mai ales, fără să cunoască o limbă străină, pentru a putea comunica oarecum cu ceilalţi pasageri străini de pe vapor, nişte oameni amărâţi şi ei - sclavii albi, ai lumii actuale. Se pare că sclavia modernă nu mai ţine cont de culoare; adevărat fiind, de altfel, că rasa umană este unică şi demnitatea ei nu ţine practic de nuanţa pielii.
În Vieux Port era tot timpul animaţie, iar frumoasele doamne blonde din Marsilia, însoţite de copiii lor cu ochii măriţi de uimire, treceau scrutându¬i cu precauţie şi cu o curiozitate nemăsurată ca şi cum s-ar fi întâlnit cu extratereştrii. Tenul negricios, trăsăturile aspre şi privirile pătrunzătoare ale noilor sosiţi au atras atenţia mulţimii de spectatori, care stăteau deoparte şi-i examinau de la distanţă. Ai fi zis că sunt nişte leproşi, de care nu trebuie să te atingi. Odată ajunşi în Ajaccio, aceşti ţărani săraci au fost trataţi asemenea unor sclavi, fără nici cea mai mică deosebire, căci li s-au aplicat marcaje pe mâini, de parcă ar fi fost nişte oi de import. Bieţii analfabeţi nu stăpâneau nicio limbă străină şi nu înţelegeau nimic din instrucţiunile primite, când se aflau la lucru, în vie sau pe ogor. Pentru a le transmite comenzile, şeful de echipă se limita să le facă semn cu degetele. Omul acesta îi dirija ca pe un grup de surdo-muţi şi nu de puţine ori ajungea să-i umilească, îmbrâncindu-i din spate, după cum aveam să aflu din relatările fratelui meu, rostite cu glasul sugrumat de emoţie şi de durere. Seddik petrecea ore în şir ca să-mi descrie mizeria acestor scene ale vieţii de zi cu zi, petrecute în afara ţării, într-o altă lume: frigul, anxietatea, singurătatea, mizeria, rasismul... am ştiut atunci că el căuta să-mi dea lecţii de viaţă prin această descriere sumbră. Mi-a înfăţişat toate atrocităţile insurmontabile ale aventurii sale blestemate, făcându¬şi timp de multe ori, să reactualizeze în faţa mea evenimentele teribile ale destinului acestor nefericiţi, în străinătate.
- Europa, din păcate, nu este întotdeauna un vis frumos, este totodată şi un coşmar oribil. Fă bine şi nu te lăsa înşelat de maşinile luxoase ale emigranţilor şi de toate minciunile lor, noi trebuie să¬i vedem pe ei acolo, ca să ne dăm seama de adevăr... m-a avertizat el.
Printr-o formulare convingătoare şi printr-o exprimare aleasă, încărcată de emoţie, omul acela tânăr şi înţelept insista mereu, la finalul lungului său discurs moralizator, să accentueze că în lumea aceea, pentru emigranţi nu există pâine albă, pentru ei, pâinea este doar neagră.
- Ascultă-mă bine...! Acolo nu ai nici tată, nici frate, văr sau mătuşă... deci trebuie să-ţi iei măsuri de siguranţă, mi-a aruncat el sec, pe când aveam vreo zece ani. De asemenea, mi-a dat de înţeles:
- Nu conta pe mine!
Vorbele lui au răsunat ca o palmă asurzitoare, ce implica un fel de ameninţare şi un îndemn să lucrez cât mai devreme, în ciuda vârstei mele fragede. Studiile nu-l interesau prea mult, din moment ce niciun copil din familie nu a pus piciorul pe la şcoală. Mă gândesc acum că poate capul şi urechile mele atât de mari nu-i trezeau nicio încredere în facultăţile mele mintale:
- Încăpăţânatul ăsta este un îndărătnic, face urechea toacă la tot ce-i spui, nu vezi,capul lui seamănă cu capul măgarului mătuşii Ayyada, i-a spus el într-o zi mamei noastre.
Cu toate acestea, draga mea mamă a fost singura care a insistat să mă duc la şcoală, nu să rămân în sat ca să păzesc caprele. În ciuda tuturor greutăţilorserioase prin care am trecut împreună, ea m-a sprijinit cu devotament, indiferent unde s-a aflat, aproape sau departe de mine, deşi, la drept vorbind, am fost despărţiţi în cea mai mare parte a copilăriei şi a tinereţii mele.
În timpul îndelungilor absenţe obligatorii ale tatălui meu, mama a trebuit să-i ia locul, în calitate de stâlp al familiei, îngrijindu-se de treburile gospodăriei, atât în interiorul, cât şi în afara casei. Din punct de vedere social, principiul diviziunii muncii pe sexe avea să fie încălcat de această dată, în virtutea obligaţiilor impuse de serviciul tatei. Aşa că mama, la fel ca toate celelalte soţii ale emigranţilor,?i¬a asumat atribuţii casnice în plus, asigurând interimatul în rezolvarea treburilor zilnice. Ea se ocupa cu munca ogorului şi supraveghea culesul prunelor, caiselor şi perelor, pentru a le vinde angrosiştilor şi comercianţilor. Aceşti negustori veneau cu camionul lor o dată pe săptămână, în Douar, pentru a-şi încărca lăzile cu fructe proaspete. În perioada lucrărilor agricole, în conformitate cu programul vieţii rustice, singură se îngrijea să pregătească plugurile şi să organize clacă ("Touiza") pentru ca să are pământul, urmând sfaturile marelui absent. Fără a fi de faţă, acesta din urmă era prezent în discuţiile noastre, în planurile şi în visurile noastre, cele mai frumoase. Obiceiul respectiv era regula de bază a jocului, în regiunea noastră. Femeile erau nevoite să preia frâiele, atunci când bărbaţii lor stăteau ani buni în Europa; ei se puteau întoarce acasă doar în caz de forţă majoră sau când survenea decesul unei rude. În aceste condiţii, se foloseau în mod obişnuit telegramele: "Tata decedat. Vino urgent". Numai cele patru cuvinte magice îi puteau smulge pe aceşti nenorociţi de la sarcinile şi de la munca lor grea. Chiar şi patronii lor îi învoiau legal, în această împrejurare, permiţându-le să fie alături de familie, în Bled. Cu toate acestea, erau obligaţi să se întoarcă imediat la lucru, sub ameninţarea concedierii. Însă pe moment, fiecare încerca să se bucure de câteva zile de odihnă împreună cu ai săi. De multe ori, pentru a fi prezenţi în sânul familiei la celebrarea unei căsătorii importante, aceşti lucrători trebuiau să trişeze, rugând vreo cunoştinţă să apeleze la formula magică: "Mama gray bolnavă, vino repede!". La întoarcerea în Iară, după o absenţă îndelungată, chiar propriii copii nu-i mai recunoşteau cu uşurinţă. Erau necesare câteva săptămâni pentru ca cei mici să se familiarizeze cu tatăl lor, pe care îl considerau, de cele mai multe ori, un oaspete ciudat, intrat intempestiv în viaţa lor. De aceea, pur şi simplu, ei îl numeu: "domn". La rândul său, "străinul" confunda, în mod repetat, primele nume ale copiilor săi. Uneori, când voia să-l cheme pe unul dintre ei, pronunţa două-trei nume, înainte de a ajunge la cel căutat cu adevărat. Obişnuiţi cu acest gen de uitare, ei răspundeau "da", chiar dacă nu auzeau neapărat numele lor. Copiii aceia săraci observau, de asemenea, că invitatul se comporta ca şi cum era la el acasă: cunoştea perfect domeniile, se întâlnea cu oamenii din sat, dădea ordine, critica, lua decizii în calitate de stăpân al casei şi se comporta afectuos cu ei, la fel ca orice tată:
- Domnul ne-a dat bomboane, mamă..." şopteau adesea copiii la urechea mamei lor, care le zâmbea liniştitor:
- Dar e tatăl vostru, prostuţilor!
(va urma)