Nu mai ştie de la ce a pornit ura. Adică, ce prostie... sigur că ştie de la ce! Din ziua aceea când era îmbrăcată cu rochia nouă şi avea în picioare pantofii bej. Proaspăt tunsă, părul i se aşezase perfect şi era foarte mândră de ea. Privea în jur, făcându-se că nu se uită. „Ta-na-naaa! Uite ce perfectă sunt! Ta-na-naaa! Ali mai văzut frumusele ca mine?" Abia ieşită din adolescenţă, se obişnuise deja cu privirile lungi, aruncate de bărbaţi, cu fluierăturile ludice şi muşcarea buzelor pe sub mustaţă, în timp ce capul se înclina, în ritm de promisiuni.
Dar el nici n-a luat-o în seamă. Nu a privit-o decât o dată, scurt. Apoi a continuat să vorbească la telefon. Cornelia s-a întors, refuzând Infrângerea. A trecut iar prin fala lui, a nesimlitului, a ticălosului... Şi-a scos vârful limbii puţin, irezistibil, jucând între buze. Iar când i-a observat privirea, şi-a lins lasciv buzele, and puţin capul pe spate, aşa, de-al naibii... Apoi s-a întors cu spatele, conştientă că e cel mai bun unghi al ei, cel de care privirile masculine se lipeau admirativ. Dar vai, ce oroare! Ajunsă între colege şi privind în spate, a văzut, cu zbateri mirate de gene, că el nu o mai privea. Nu o mai privea? Ah! Cine se credea? Să o ignore un amărât? Tocmai pe ea?
Bineînţeles că nu uitase. Până ieri.
La telefon, el. „Sper să nu te superi că te¬am sunat. Prietena ta mi-a dat numărul, am păcălit-o... doar acum suntem colegi de birou..." „Da, şi?..." „M-am gândit. Păcat că viaţa ne-a despărţit aşa. Ne-am înstrăinat..." „Sigur că da, parcă am fi fost intimi vreodată..." „Aşa că m-am gândit: ce-ar fi să ne întâlnim? " „Zăăău?" „Ştiu că eşti singură... Şi eu sunt singur, câteodată singurătatea te usucă... Mai ales acum, primăvara! Ce spui, vrei să ne întâlnim? „Da, da, daaaaaaa!" „Fără obligaţii, bem o cafea, ne plimbăm..."
- Da! De data asta Cornelia a vorbit. Tare, răspicat.
„Oooo! Minunat! Ne vedem mâine, la şase, la intrarea în parc."
Învârtindu-se pe loc în plin dans al bucuriei, Cornelia pocnea de satisfacţie. Figura îi strălucea.
„Ha, haaaaa! „„,,,,
După atâţia ani... Mi-a venit rândul, măgarule! Te fac! În foi de varză te fac!"
Oprind televizorul al cărui murmur de telenovelă o distrage, se organizează. Telefon: coafeză, manichiură, pedichiură. Fusta lungă neagră e acasă sau la curăţătorie? Răsuflă uşurată, e acasă... Puloverul spumos, de culoarea şampaniei, e curat? Şi colierul scump, de aur, unde e? „Cu ăsta îi iau ochii! Şi minţile! Pun şi brăţara de aur, dacă e bal, bal să fie!"
La cinci, e aranjată şi îmbrăcată. „Parcă s-a răsturnat şifonierul, arăţi beton! ", vorba nepotului. Rujul face ultimul contural buzelor, apoi se priveşte admirativîn oglindă.
„Hai că arăt bine, trebuie să recunosc... Bravo, fato, te-ai păstrat frumos, se vede că te-ai respectat! Nici riduri nu am, arăt ca la treizeci de ani! Să vezi ce-i fac măgarului... Abia aştept să ne întâlnim! Îl car la cea mai scumpă crâşmă, mănânc şi beau pe banii lui... Mă prefac supusă, îi sorb cuvintele, îi arunc priviri umede, de pisoi languros. Îl las să se laude. Hai, fie, mă uit la câteva poze... Poate să-mi arate ceva pe telefon, un film, două, mai mult nu rezist... Ti iau fala complet. Apoi, când i-o fi lumea mai dragă, îi dau cu tifla: Pa, fraiere! Ce credeai, c-am uitat? Ce fală de prost o să facă!"
Plătind şoferului, coboară din taxi cu mişcări de divă. Abia atinge asfaltul cu ghetele fine de piele. Roteşte privirea... Oroare! E şase şi cinci, a verificat ceasul de trei ori în maşină. Iar el n-a venit! În poarta parcului sunt două bunici, cu nepolii. Alături, un moş.
„Dumnezeule!" împietreşte Cornelia. „El e!" Tristă, se întoarce şi pleacă.