***
...cu fir de lună coase ochii noaptea
celui ce creşte-n singura poveste
pe care-o spune-n carne albă cartea
când fila se închide fără veste

din naştere în naştere fără oprire
şi uită cîntecul din care s-a născut
acelaşi semn mereu necunoscut
şi-aceeaşi viaţă fără amintire

iar naşterea cea mică şi cea mare
cu care colindăm prin leru-i Ier
ne schimbă pâinea într-o lumânare
cu care ne cerşim viaţa în cer.

***
Rodion ştie să umble pe ape;
dacă priveşti în aburii puiului de soare
el face semne: „Pe aici, aceasta e apa cea
bună,
în ea sunt peştii cu carne
şi şerpii cei dulci
din care facem brăţări pentru fetele noastre
la nuntă!” Şi arată un cerc
în care abia încape o lumînare.
Rodion aşteaptă pe malul apei
primii pui şi-i trece peste lacul Furtuna
aşa cum ai duce pruncii la şcoală.
Tot el îi învaţă să înoate.
Nevasta îl boscorodeşte: „Mai mergi la biserică
şi lasă schitul tău de stuf
cu nuferi şi candele de apă...”
De un timp a uitat şi cum mai arată.
Rodion pleacă dis de dimineaţă
învelit în aburii veseli ai casei,
îndeasă într-un buzunar câinele
în celălalt porcul,
orătăniile şi lotca.
Evdochia stă pe prispa casei.
„L-am văzut pe Rodion - spune câte unul –
trece păsările de pe un
mal
pe celălalt al timpului”

***
Apele au spălat faţa caselor pentru
sărbătoare.
Duminica nici ştiuca
nu mai vânează plătica sau linul;
peştii toţi vin s’asculte slujba
cu înotătoarele împreunate creştineşte,
papura se înclină - doar semnul înalt al
crucii nu-l mântuie.
Rodion scoate din ladă sufletul lui de mire,
barca lui e o scoică lucind
şi casa lui prinde lumină sub streşini.
Sub ape, cîntecele curg ca o altă apă,
mai vie, mai proaspătă.
Pe celălalt mal, Matriona şi-a spălat părul,
Uliana şi-a clătit rochia de mireasă,
Palaşa şi-a scăpat mărgelele-n Dunăre;
apa sărută darurile şi cîntă. Păsările
ţin post cu cosaşi şi măcriş,
penele lor au luciul pernelor pe care
capete de copii au iscălit somnul.
E linişte multă şi mare încât
îţi vine să strigi „Doamne, prea multă!”
Şi aerul te striveşte venind peste tine,
Iar cântecul împinge frunzele
înspre muguri.
Rodion ţine piept cântecului.
Ca un taur se încordează
să nu îl dărâme viitura,
muzica aceea curgînd pe sub ape
de unde se-abate peste oameni şi peşti,
dangătul clopotului şi vocile de pescari:
„Gospodi pomiloi, Gospodi pomiloi!”
Dunărea face semnul crucii
cu cele trei braţe: „în numele Chiliei
al Sulinei şi-al Sfîntului Gheorghe,
amin!”