Te uiţi la ea şi-ţi spui, mai mult a încurajare, că nu-ti pasă. Ce-ţi mai place să te prefaci că eşti o stâncă! Însă puţini ştiu că prefăcătoria ta este altfel decât o prefăcătorie de rând. Este atinsă de aripa de mătase a inocenţei. Se poate vedea chiar şi de pe Lună — ba chiar şi de pe Marte se poate vedea - că fabulaţiei tale îi lipseşte amprenta murdară a minciunii. Trăieşti într-o lume ideală, pe care ai construit-o în adâncul minţii tale întortocheate, din dorinţa ca oamenii, ceilalţi, să se minuneze, extatic, decoperindu-te. Parcă-i şi vezi exclamând, cu ochii daţi peste cap, „Wow! Ce stâncă e tipu'! Beton!"
Să fie ăsta narcisism? te-ai întrebat de mii de ori. Narcisism pare! Însă este un soi de narcisism scos din contextul fizic obişnuit şi adus într-un plan discret, interior, cognitiv. Este o basculare surprinzătoare a narcisimului. Vrei să convingi şi să învingi, asta e sigur. Însă, în drumul către succes, tu nu eşti prefăcut ca şarpele ce-şi ademeneşte prada ascuns în frunzişul cu care se confunda ca şi cum el însuşi ar fi alcătuit din frunze moarte. Tu eşti altfel. Tu eşti prefăcut asemenea fluturelui care-şi desenează pe aripi o dihanie, în speranţa că prădătorii vor crede că au în faţă o dihanie periculoasă şi nu un fluture fragil ca o picătură de rouă. Şi ce dacă eşti narcisist? Ete na! La urma urmelor, însă, până şi filosofii fideli generozităţii au clipele lor de iubire exacerbată de sine. Păi, ce este „cunoaşte-te pe tine însuţi", dacă nu un îndemn la narcisism? Statistic vorbind, 99,99 la sută dintre cei care se adâncesc în propria cunoaştere ajuns să se considere de neegalat. Până şi cei mai răi oameni cred că-s perfecţi şi că slujesc binelui. Binele din percepţia lor (care nu seamănă, poate, cu binele celorlalţi dar — la naiba! — este tot o formă a binelui) nu poate fi contestat cu argumente irefutabile, câtă vreme fiecare se raportează la seturi de valori diferite. Şi-apoi ce e binele? Dacă ucizi un om care este pe cale să ucidă un alt om, ai făcut un bine sau ai făcut un rău? Poţi răspunde la întrebarea asta cu convingerea că ai sută la sută dreptate? Vezi că nu poţi!
În matematica universului lucrurile sunt, probabil, ceva mai simple. Se reduce la „n-1". Specia s-a împuţinat cu un individ, lucru care s-ar fi întâmplat oricum, în ambele scenarii ale crimei. Desigur, dacă priveşti lumea ca pe un soft aflatîn curs de derulare, lucrurile pot să pară altfel. Poate conta daca ştergi o linie de comandă sau alta, căci activităţile viitoare ale softulului poate să fie afectate în feluri complet diferite. Însă lumea nu-i un soft. Nu-i un program cibernetic deja scris de la un capăt la altul. Prostia asta agnostică a predestinării este doar un discurs PR bine articulat. S-o fi vândut bine pe vremuri, când umanitatea încă bâjbâia să găsească ieşirea din labirintul animalităţii.
Adevărul este că nu există destin. Nu există predestinare. Există doar un uriaş haos, în interiorul căruia ne mişcăm cu toţii, fiinţe însufleţite sau lucruri inerte. „Dă, Doamne, sănătate!", îl auzi rugându-se pe tembelul care se îndoapă cu slănină şi-şi face ficatul ţăndări cu vodcă. Păi, şi de ce ar trebui să-ţi dea sănătate? Adică, ce? Dumnezeu e un fel de meşter de la cooperativa „Muncă şi artă", care drege lucrurile la domiciliul clientului? Tu-ţi spargi televizorul într-un acces de prostie, apoi te duci la El şi-l rogi să ţi-l repare? N-aş crede! Dacă vrei sănătate, atunci obişnuieşte-te să o păstrezi pe cea care o ai. Ti s-a dat sănătate deja. Păstreaz-o! Dacă vrei să fii fericit, căzneşte-te să faci lucrurile care te fac fericit şi evită să le faci pe cele care te fac nefericit. E simplu să ceri. „S'il vous plait monsieur!" „Dă¬mi, Doamne, un milion de euro!" Însă nu-i chiar aşa de simplu să obţii. Dacă Dumnezeu ar da câte un milion de euro tuturor celor care-I cer asta, milionul de euro n-ar mai face, peste cinci minute, nici cât o ceapă degerată. Şi-atunci la ce folos îndeplinirea rugii? Dacă dai mărgăritare la porci nu înseamnă că porcii tăi vor valora apoi cât mărgăritarele pe care le-au mâncat?
Hai să fim serioşi, amice! Trăieşti într-o lume a aparenlelor, iartu ai aflat, în sfârşit, asta. E drept, este puţin cam târziu. E târziu, iar timpul nu vrea să te mai ducă-n cârcă. Nu are chef să te aştepte să înlelegi pe de-a-ntregul mecanismul clepsidrei. Timpul vrea să-li roadă oasele. Ili revendică sângele. Şi carnea. Şi sufletul. Timpul te vrea măcinat între collii lui ca de balaur. Ce spui? Că vrei să te opui timpului? Crede-mă, n-ai armele cu care să-l ucizi. N-o să le ai niciodată. Eşti doar o pradă oarecare, nevoită să se apere cu mâinile goale, doar cât să mai amâne un pic înfrângerea. Eschivă! Pas înapoi! Ah! Asta a durut! Loveşte timpul în fiinţa ta, în creierul tău, ca un pugilist de categoria grea în sacul lui de antrenament. Dă în tine cu nădejde — nu cu furie, căci ştie că nu are în fală un adversar veritabil, ci un simplu încasator de pumni —în toate punctele tale vulnerabile. Buf-buf! Buf-buf! Stânga-drepta. Dreapta-stânga. Stomac-bărbie. Bărbie-Ficat. Doare, nu-i aşa?
Stai fală în fală cu ea, în timp ce pumnii timpului îli macină fiinţa. La început li se pare misterioasă. Frumoasă şi misterioasă. Eşti tentat, uneori, să te repezi la ea, să o iei în braţe şi să-i răpeşti, ca un dur ce eşti, sărutul umed, parfumat şi catifelat ca o petală de floare. Însă ceva te line. Parcă trupul li-ar fi legat cu o ală invizibilă, care te line departe de ea. Te smuceşti cu toată forţa ta, ca un căţel care tocmai a făcut cunoştinlă cu lesa. Te înfurii. Te dai dulău. Ili arăţi muşchii. Apoi, învins de sfoara aceea pe care — ce frustrare! - nici măcar nu o vezi, te laşi uşor la pământ, chelălăind, implorând o fărâmă de milă. Şi-li lingi rănile pe care tu singur li le-ai făcut, în clipele când te credeai cel mai mare dulău pe care l-a văzut vreodată agora, de la facerea lumii încoace. Ea te priveşte în ochi, zâmbitoare. E frumoasă. Ai scoate-o la o cafea. Sau măcar la o bere. Ai vrea s-o atingi. Ai vrea măcar să-i afli misterul. Să-i miroşi tâmpla aşa cum miroase pasărea colibri nectarul orhideei. Visezi. Ea se îndepărtează imaterial. Nu păşeşte, pluteşte. Se mişcă precum vântul, când mai aprig, când mai lin, însă-i lipseşte acea săltare şi cădere a pasului. Nu are paşi, doar plutiri. Te uiţi la ea cu coada ochiului. N-ai vrea să ştie că o doreşti precum doreşte însetatul muribund o ultimă picătură de apă. Însă ea ştie. Ştie! Te cunoaşte la fel cum îşi cunoaşte fiinţa căci, deşi tu habar n-ai, eşti o plăsmuire a ei. Ea te-a moşit. Te-a scos din pântecul mamei tale şi te-a îmbrâncit către viaţă cu scopul de a te întâlni la timpul cuvenit. Te va avea! Însă te va avea atunci când va dori ea, nu când vei dori tu. Până atunci, se joacă de-a baba oarba cu tine. Te ademeneşte. Apoi îli dă un şut în dos. lar te ademeneşte şi iar te alungă fără milă. Se joacă. Dartu n-ai cum să pricepi asta, căci tu eşti o stâncă. Un dur. Un wow. Nu?
Iar a fugit. Iar s-a dus Dumnezeu mai ştie unde. Naiba mai ştie cu cine. Te simli trădat. Buzele îti ard de dorinta să o mai vezi. Unde naiba umblă făptura asta? Însă ea vine doar atunci când nu te aştepţi. Ii place la nebunie să te lase cu gura căscată. Ai zice că se hrăneşte cu uimirea şi cu frustrarea ta. Ai zice că e un robot extraterestru care-şi extrage energia din trupul tău. Eşti ca o baterie a ei. Da! O baterie eşti. Un fel de R6, numai că un R6 care respiră, bea, mănăncă, îşi face nevoile şi, uneori, are impresia că e stăpânul Universului, Ha-ha-ha! Stăpânul Universul, zici?
Of!... O vezi iar. Credeai că ai scăpat de obsesia ei dar— uite! — iar îti dă târcoale. Îli vine să urli la ea. Să o faci de rahat în fata tuturor. Îli vine să-i strigi „Lasă-mă în pace, târfă!" Dar nu poti. Misterul ei nepământean te învăluie. Te adoarme. Îti invadează creierul întocmai ca aburii alcoolului sau ca otrava unui drog. Nu mai eşti tu. Te înmoi ca un castel de nisip lovit de val. Te faci una cu nisipul. Te faci una cu valul. Şi ce stâncă erai...
Se-ntoarce cu fata către tine. Buzele i se mişcă. Are buze pline, senzuale. Parcă i le-a cioplit Michelangelo. Ai crede că spune ceva. Poate chiar spune ceva, dar vântul şi valurile acoperă totul. Ah! Ce n-ai da să se facă măcar pentru o secundă linişte. Doar o secundă! Ai da toată veşnicia de zgomote pentru o secundă de linişte. Eşti mai generos decât Richard al III-lea, care oferea, în toiul bătăliei de la Bosworth, doar un regat— un regat în dezagregare, de altfel — pentru un cal. Însă, ca şi regele englez, nici tu nu te alegi cu nimic. Nu vrea nimeni veşnicia ta de zgomote. La urma urmelor, au şi ei dreptate. Ce-ar putea face cu ea?
Te simti ca la videochat. Vezi mult, dar obtii puţin. De fapt, nu obtii nimic. „Mai cumpără zece minute", par să rostească buzele ei. Sau poate că doar ti se pare. Te uiţi în ochii ei adânci ca nişte fântâni şi te-ntrebi ce gândeşte. Zâmbeşte. E clar. Ea a înţeles la ce te gândeşti tu. O distrează gândurile tale. E chiar amuzant pe undeva, căci ceea ce tie ti se pare de nepătruns ei i se pare o joacă. Te superi. O laşi baltă. Te întorci cu spatele către locul unde şade ea şi dai să pleci. Dar nu poti. Lesa aceea invizibilă, care te-a redus la conditia de cătelandru înlăntuit nu-ti dă voie. Ţi-a lăsat la îndemână doar un culoar îngust, înghesuit între două lumi pe care nu le poti atinge. Nu poti nici să ajungi la ea, dar nici să fugi, să o uiţi. De-abia acum lucrurile încep să devină dramatice, nu?
Viaţa ta e ca un hol lung, fără capăt, fără nicio uşă în şirul acela infinit de pereţi. Poti să alergi ca tâmpitul, la nesfârşit, prin acel culoar. Nu contează. Nu duce nicăieri. Este ca şi cum ai alerga pe roata din cuşca unui hamster. Teoretic înaintezi. Practic nu ajungi niciunde. Rămâi captiv în cuşca ta. Partea interesantă se află dincolo de pereţi. Din loc în loc, ai ocazia să-ti lipeşti nasul de câte un gemuleţ cât palma şi să priveşte lumile din spatele zidurilor. Într-o parte o vezi pe ea. În cealaltă parte, absenta ei. Restul nu mai contează. Restul nici măcar nu mai există, căci, obsedat de prezenta şi de absenta ei ai uitat cum arată celelalte lucruri, celelalte fiinte. Eşti ca un eschimos pus să aleagă, acolo, în pustietatea lui albă, între o focă grasă şi un pumn de aur. Ce naiba să facă eschimosul cu un pumn de aur? O să alegă, invariabil, foca. Un lucru inutil este, în magazia de unelte a vieţii, pur decorativ. Dacă nu eşti cumva într-o galerie de artă sau într-un muzeu — locuri unde utilitatea capătă accente relative, fiind înlocuită de valoarea în bani sau de simpla plăcere estetică - lucrul nefolositor se pierde printre lucrurile care contează. Se estompeză până când prezenla lui nu mai este remarcată de nimeni. Devine fundal şi apoi dispare. Este un fel de magie a utilitătii.
Te uiţi la ea şi-ti şopteşti, mai mult de ochii lumii, că nu-ti pasă. La urma urmelor, tu eşti o stâncă, nu-i aşa? Te legeni de pe un picior pe altul ca un învătăcel prins cu lecţia neînvătată.Aşa-i că ai emotii? Aşa-i că uneori ti-e teamă de ea la fel de mult pe cât o doreşti alteori? Nu mă minti! Ştiu că am dreptate. Te uiţi la ea şi ochii ti se umplu de lacrimi. Ai alergat de ea şi după ea o viaţă întreagă. Ai iubit-o şi ai urât-o. Ai adorat-o şi ai dispreluit-o. Iar ea nimic. Nimic! Şi-a văzut nepăsătoare de rostul ei — care o fi fost acel rost, că tu n-ai aflat încă — iar acum, când fiinţa ti s-a subtiat şi bate către străveziul apei — uite! —îti face cu ochiul. A naibii făptură! Te bagă în seamă, măi, amărâtule! E la fel de frumoasă ca întotdeauna, e învăluită de acelaşi mister care ti-a făcut creierul să fiarbă precum ceaiul în samovar. Îti zâmbeşte. Din nou. Buzele i se deschid, bărbia i se mişcă. Îti vorbeşte. lar tu, pentru prima dată în viaţă, auzi ce spune.
Are o voce frumoasă. N-ai auzit niciodată cântecul sirenelor, însă eşti convins că ea are glas de sirenă. Nu ştii dacă ar trebui să cauţi un catarg, de care să te legi ca Ulise în mările Scilei şi Caribdei, sau să te abandonezi vrajei ei. „Bună!", îti zice ea, în timp ce tu o priveşti tălâmb. Mâinile îti atârnă inerte pe lângă corp. Limba refuză să te asculte. Te minunezi că încă mai poti să respiri. Dar oare mai respiri? „Ti-a plăcut spectacolul meu?", întreabă ea. Dar tu taci. Ea te apucă de braţ cu delicatele — unde au dispărut oare zidurile care te tinea la distantă? - şi te împinge către o masă goală. „Hai, vino!", insistă. Te duci. De undeva, nu e clar de unde, a apărut un scaun. Te aşezi pe el. Ea se aşează de cealaltă parte a mesei, pe un scaun apărut şi el de niciunde. Îti prinde mâinile în mâinile ei şi te priveşte cu duioşie. „Vrei să bem o cafea?", te întreabă, în timp ce coltii timpului îti mozolesc gleznele, iar întreg universul tău se destramă şi se transformă, dimpreună cu tine, în nisipul curgând al unei clepsidre. Tocmai ai rezolvat misterul morţii.