UNDEVA, CÂNDVA
mi-a spus cândva un cal năzdrăvan,
nebun mai eşti stăpâne
m-ai umilit în faţa silabelor comune
mi-ai arătat aprinsul zilnic al soarelui
şi mi-ai spus lecţia renunţării
m-ai învăţat limbajul insectelor
dar tu n-ai descifrat niciodată zgomotul unui tunet
în curgerea timpului
care îmbrăţişare mai este de prisos
mi-a spus calul,
cea din oglindă
sau cea din vis
atunci i-am zis:
calule, priveşte mulţimea imperfectă
căci tu eşti singurul meu punct de vedere
din visul care te visează
eu sunt doar linia frântă
căci nimeni nu mă mai recunoaşte,
mai spune-mi o dată
nebun mai eşti stăpâne!

VULPI MI-AU…
vulpi mi-au sângerat trupul în lumina ce o căutam
şi nici mâinile nu-mi mai pot traversa răsăritul
şi cât de rotundă-mi pare imaginea ta
cât o simfonie cântată pe-un pian
acolo departe-n florile de soare
nu mai pot aprinde lumina
şi nici inima nu-mi poate ajuta răsăritul să trăiască
ce pasăre mă mai poate sfâşia
când acolo în clopotul inimii mele
îmi fac cuib de linişte şi cântec.

EU SUNT…
eu sunt al doilea soldat la Maraton
şi mereu m-am crezut porumbelul de pe umărul unei
doamne
care a ajuns undeva prea târziu să mai ducă vreo veste
căreia îi şopteam la ureche ceva
un afiş în chip de inimă
zadarnic să mă întoarcă din drum
dar n-am să renunţ la alergare
şi nici la toate cuvintele de pe drum
eu sunt al doilea soldat la Maraton.
gândul mi s-a ridicat pe vârfuri
atunci când mi-am privit genunchii albi
şi rotunzi ca sunetul alergării
dinspre Maraton,
priveşte-mă timp îngălbenit
şi albeşte-mă prin moarte
aş vrea să-ţi pictez ochii, alergare
şi să-ţi fiu singurătate
să nu-ţi mai fiu soldatul fără nume
ce a ajuns undeva prea târziu
ce nu-mi mai găseam nici ţipătul naşterii
atunci când muntele m-a strigat
pe mine
al doilea soldat de la Maraton.
am ajuns cu ochii sângerând a privire
mă aflam undeva înaintea trupului
atunci când am ajuns