„E o zi înaltă şi luminoasă. Răcoroasă încă. Pe la prânz o ploaie rece şi deasă a înviorattrandafirii căţărători, gladiolele şi mixandrele din minuscula grădină, bine îngrijită. Aerul este curat. Miroase a pământ reavăn şi a clorofilă.
„Trece şi vara asta ma cherie. Curând vor bate clopotele de Sfânta Maria. Vine iartoamna şi aşa mai departe ma cherie ce să spun!" vorbeşte cu glasul piţigăiat, uşor răzgâiat Emilia, cea mai mare dintre surori. În prier a împlinit optzeci de ani. Vârstă la care simţi cu acuitate inutilitatea succedării anotimpurilor. Tnvârtind linguriţa în ceaşca de cafea priveşte visătoare prin fereastra deschisă cireşul cu urechile frunzelor lipsit de cercei.
„Toate trec tu", intră în conversaţie Pupi, cu acelaşi glas, cu aceiaşi intonaţie învârtind în cafea, cu acelaşi gest repezit şi fixând acelaşi punct ca şi sora sa de care o despart nouă ani.
Curăţelele şi cumsecădele bătrânele domnişoare Bezman sunt printre ultimele supravieţuitoare ale unei lumi apuse. Cu toate acestea nu au nimic eroic în atitudinea lor. Atunci când lipseşte eroismul practic dispare în egală măsură şi ridicolul cu care el se împleteşte adeseori în spiritele dubioase. Totul la dânsele arată bunătate şi neajutorare. 0 resemnare înţeleaptă minează cele două fragile făpturi, prinse într-o acceptare fără de suspine a realităţii. Străină de patetism, fără linii îngroşate ori plastice, existenţa lor curge egală. Trăiesc fără a invidia tumultuoasa viaţă a celorlalţi. Şi dacă atemporalitatea rostului lor lumesc nu este luată peste picior, înseamnă o dovadă elocventă de stimă într-un orăşel unde, nevestele cu bigudiuri în Or îşi conduc soţii până la poartă iar în ziva de salariu îi aşteaptă la colţul străzii îmbrăcate în capot de stambă înflorată. Tntr-o astfel de lume, unde se pune preţ pe orice crâmpei din viaţa vecinilor, nu, nu este vorba de bârfă, ci de o nevoie imperioasă de a da bice timpului ce-şi deapănă monotonia ca şi pentru a-ţi însuşii, ori dezaproba comportamente, atitudini, porniri înalte ori laşităţi, cu alte cuvinte gama în perimetrul căreia se înscrie colectivitatea umană din urbea noastră, a stima pe cineva e lucru mare.
„Să nu răceşti ma cherie" se arată grijulie Emilia încercând să pună o jachetă din lână împletită pe spatele firav al surorii mai mici, ocrotind-o dintr¬un instinct matern, deloc disimulat.
„Nu e nevoie tu" se apără aceasta şi se ridică sprintenă să, strângă ceştile, zaharniţa, cafetiera de pe masă şi le duce în bucătărie. În curând auzim susurul apei, clinchetul ceştilor manevrate cu atenţie. Pupi s-a apucat de gospodărit, adică se dedică din nou marii sale pasiuni. Emilia a rămas singură. De afară se aude cum cineva stropeşte grădina. Altcineva zdrăngăne o căldare goală. Apoi madam Ologeanu care locuieşte pe o stradă paralelă deschide aparatul de radio să asculte concertul de prânz vecinii. Şi l-a cumpărat de puţină vreme. Tncearcă să croşeteze şi să-şi amintească zilele singurei sale vacanţe. A fost odată la Balcic cu părinţii. Pupi nu se născuse încă. Simte lichida povară a valului urcându-i pe trup ca o reptilă cu pielea sărată, rece. Deasupra ei pescăruşii strigă ceva nedesluşit, amintind că mai există fericiri de o clipă, iar după ei de parcă ar fi trase la edec de aceste păsări mari, albe si proaste, odată cu nisipul fierbinte sosesc serile adânci şi luminoase, râsul gros ăl tatălui, privirea piezişe şi rea a mamei cu care Pupi seamănă, stând la o masă şi sorbind băuturi din pahare înalte, iar ea îşi legăna picioarele lingând o îngheţată; şi câte altele la fel până când din picoteală alunecă într-un somn uşor, sforăind pe nară fără tamponul de vată.
Pupi vine din regatul ei. 0 vede şi surâde stins. Începe să şteargă a doua oară în această zi praful de pe mobilă, să frece cu îndârjire clanţele. Sora cea mare nu poale fi trezită cu una cu două când îşi face siesta. Da, mai trece o zi. Dar nu-i pare rău. Oare ce va putea aduce ziva de mâine celor două fiinţe cuminţi care nu-şi doresc nimic, închise în cercul magic al unui univers pe cale să se şteargă din amintirea multora. Vine o vreme când ai convingerea că eşti destul de obosit de viaţă, ai aşteptat mai mult decât trebuia, ai sperat zadarnic, ai auzit o sumedenie de lucruri care nu se prea potrivesc între ele şi niciodată nu mi s-a întâmplat ceea ce ai dorit. Şi atunci ce-i de făcut pare să întrebe trupul lui Pupi aplecat peste clanţă?
Multe s-au schimbat în oraş. Doar străzile păstrează cât de cât vechile trasee. Casele mărunte au fost înlocuite cu blocuri noi, cu ferestre etajate riguros, unele frumoase, altele mai puţin reuşite. Prăvăliile întunecoase cu podele de scânduri lăsate şi mirosind a gaz au dat locul magazinelor cu vitrine strălucitoare, cu mozaic pe jos şi goluri în aprovizionare. Doar departe de centru supravieţuiesc, cine ştie cât timp, case cu parter înalt, cu garduri din piatră şi fier forjat, lucrate în arabescuri severe. Când domnişoarele noastre erau copile se circula democratic, adică pe jos. Apariţia tramvaiului cu cal a fost salutată ca o dovada grăitoare a sosirii progresului în urbe. La fel s-a întâmplat şi cu tramvaiul electric, iar acum să treacă pe lângă noi elegante autobuze vopsite în roşu-galben, troleibuze, limuzine şi totuşi mucoşii cu buzunarele pline de sfori şi castane strâmbă din nas, vorbind despre Lamborghini ori Lotus. Aşadar multe s-au schimbat pe pământ, în afara toaletelor purtate de cele două surori. Ambele sunt proaspăt coborâte dintr-un jurnal de modă apărut, imediat după încheierea Tratatului de la Versailles. Poartă rochii lungi, puternic cambrate din culori închise, îndeosebi cafenii întrucât Emilia citise undeva că maroul este culoarea supremei eleganţe. Pupi nu a contrazis-o din simplul motiv că nu citise ceva mai interesant în această privinţă. Este o încântare să le urmăreşti păşind afectate după cumpărături ori venind de la biserică, acoperindu-şi formele veştejite cu pânzeturi roase, destrămate, foarte atente să nu le săgeteze cu privirea bărbaţii. Nici rarele lor prietene nu au cum să le îndrume în această privinţă pentru că şi dânsele privesc în jur cu ochii larg deschişi, fără să vadă, fiind la rândul lor în aceeaşi situaţie ori ceva mai avansate cu trei ani.
Cele din generaţia lor ies anevoie din întunericul locuinţelor. Au atâtea chestii să-şi amintească, iar când se întâlnesc au altele de discutat. Învăluite în mirosul de igrasie, de lână veche, de levănţică, de urină de pisică sunt avide să afle ultimele ştiri despre cunoştinţe vechi.
Ca bunăoară madam Calliopi. Madam Calliopi este o cucoană grasă şi transpirată, fardată, proaspăt vopsită într-o culoare tinerească, îmbrăcată într-o impecabilă robă de catifea vişinie. Flutură mereu un evantai din pene de struţ, foarte jumulit: soarbe din ceşcuţa liliputană de cafea, ţinând cu multă delicateţe degetul mic de la mâna dreaptă ridicat. Şi când vocea lui Leonard se stinge lăsând doar scârţâitul patefonului să puncteze liniştea, întreabă: „Ce mai face Majestatea să regele Carol?" Este foarte curioasă să audă răspunsul şi se apleacă spre Emilia fixând¬o cu ochii ei mici şi rotunzi înecaţi în grăsime. Nefericita domnişoară tresare şi-şi pipăie cocul cu degetele zbârcite, uscate. Nu ştie ce să spună. Tot madam Calliopi este cea care o salvează. „A plecat la vânătoare. Numai să nu răcească mânca-l-ar mama de scumpete" şi priveşte cu dispreţ surorile. Soţul ei a fost negustor de cereale iar tatăl lor doar proprietarul cinematografului „Scala" din grădina publică. Seara după plecarea vizitatoarei au promis amândouă să nu mai rămână în urmă cu ştirile mondene, jurându-se chiar să se aboneze la o gazetă. Dar când şi-au socotit redusele posibilităţi materiale, amândouă au amânat perfectarea abonatului, îndurerate şi conştiente că săvârşesc un act contrar culturii naţionale.
De ziva lor îşi fac mărunte şi semnificative cadouri, lucrate cu mâna ori cumpărate cu bani putini. O batistă căreia i s-a brodat o monogramă, un toc de ochelari retighelit cu fir de lame alte asemenea; drăguţele daruri mişcă inima iubitei surori, luată prin surprindere, pentru că trebuie să ştiţi, între ele există jocul acesta frumos de a camufla pregătirile de către una, în timp ce sărbătorita, de dragul aceloraşi reguli, se preface cât poate de bine, că le ignoră, deşi este atât de puţin probabil să poţi ascunde ceva în locuinţa lor. Adică în două camere, baie, bucătărie şi antreu, rămase după naţionalizarea casei şi despărţirea ei în două cu un zid oribil ridicatîn pripă. La fel de frumos petrec Paştele şi Crăciunul, ca de altfel toate sărbătorile deoarece şi-au statuat şi respectă, cu sfinţenie, tipicuri pentru toate zilele şi toate ceasurile. Viaţa lor curge astfel otova, fără cutremure, fără salturi şi tensiuni întrucât lipsesc si acumulările. Ori aşa pare căci nimic nu este bătut în cuie.
Într-o după-amiază ieşind să ia aer în grădină, Emilia a călcat greşit coborând treptele. A rezultat o luxaţie de toată frumuseţea la piciorul stâng. Vreo opt zile a stat la pat, bolind, îngrijită cu devotament de Pupi. Aceasta, între două dereticări zilnice, două acţiuni paralele de şters praful şi alte două campanii de lustruit clanţele, îi schimbă compresele cu apă de plumb şi ulei de pojarniţă, leac infailibil pentru scrântituri, adevărat secret de familie păzit cu străşnicie de ultimele descendente.
„Te doare, tu?" întreabă ea cu glas duios, strângând cu atenţie faşa să nu se prelingă uleiul pe alături şi să păteze cearceaful „Nu cine ştie ce, au, ai grijă!" hârâie distrusă Emilia cu ochii ridicaţi în tavan, martirizată, and proporţii cosmice unei suferinţe mai mult bănuite. Pupi dă cu înţelepciune din cap şi zice cu arţag „Vezi dacă nu asculţi?" şi pleca să pună zarzavatul la foc. Dar Emilia nu poate suferi în singurătate, are nevoie de asistenţă şi cum amintirea aceea sărată şi îndepărtată se lasă aşteptată, suspină îndelung şi destul de tare pentru a fi auzită. „Te doare, tu!" trage concluzia Pupi cu glas moale, din uşa bucătăriei şi se ridică hotărâtă. Începe să se îmbrace. După ce şi-a pus lodenul decolorat caută îndelung şoşonii aflaţi sub nasul ei, să-i dea răgaz Emiliei să protesteze şi să-i strige distrusă: „Dacă vii cu doftorul eu mă mut la hotel, nu stau nici un ceas cu tine sub acelaşi acoperiş. Da se poate ma cherie, zău aşa să permit unui bărbat să pună mâna pe mine?" Pupi oftează. E resemnată şi plină de înţelegere; „Ce să-i faci aşa sunt bolnavii, cu hachiţe, capricioşi tu". Scoate lodenul, Verge o pată de noroi invizibilă pentru un ochi neantrenat, de pe bombeul galoşului şi merge să pregătească ceaşca de supă absolut trebuitoare slăbitei surori.
Cade obicei, pentru dânsele, noaptea cade mai devreme. Fiecare doarme în câte o cameră, însă uşa dintre încăperi rămâne larg deschisă să poată discuta. „Auzi tu?" răsună întrebarea în liniştea atotcuprinzătoare: „Da ma cherie, aud, vine răspunsul, de un timbru aparte, inconfundabil, ce s- a mai întâmplat?", Emilia este o femeia foarte deşteaptă. Într-o cutie veche de pălării păstrează mai multe poezii decupate din ziare şi un articol despre emanciparea femeii cu care este de acord. I l-a explicat de mai multe ori lui Pupi. Doarme cu poşeta într-o mână. Cu cealaltă fine tine poalele. Nu de alta, dar în casă intră atâţia bărbaţi, care de care cu un pretext aiurit. Ba că-i de la gaze, ba de la lumină, ba de la lCRAL, nu mai există siguranţă în ziva de azi pentru o femeie „Mai nimic tu, mă gândeam aşa!". „Vai, ma cherie , la ce te gândeşti la ora asta, zău!". Şi tăcerea se reaşează, ca o pulbere aurie, dar nu pentru mult timp. Surorile Bezman au somnul uşor si multe întrebăr de pus.
Dimineţile le găsesc treze, întinse cuminţi în paturile lor, cu ochii goi, cu urechile ţiuind de prea multă linişte, minţindu-se că au atâtea de făcut, încât nici nu ştiu cu ce să înceapă. Se piaptănă una pe alta, ascunzându-şi rupturile ori cârpelile din cămăşile de noapte, povestindu-şi nevisate vise şi interpretându-le îndelung. Potrivit altei reguli a jocului fiecare visează ceva ce va aduce bucurie şi belşug în casă. Pupi a visatîn aceasta noapte şoareci albi şi susţine cu încăpăţânare că va primi o veste însemnată. „Dar, ma cherie, şoareci albi înseamnă călătorie!", o corectează Emilia cu un aer antipatic, doct. Ea ştie totdeauna ce spune, însă Pupi continuă să creadă că va primi o veste şi atunci îi aruncă din vârful buzelor.
„Ai dreptate ma cherie, ai dreptate, cum să nu! O să-ţi sosească astăzi o scrisoare de la domnul Jorj!". Pupi se pune pe plâns pentru că se înteleseseră doar că acest nume infam să nu mai fie rostit în casa lor. Nu vrea să i se reamintească de nesăbuinţa ei de acum unsprezece ani, „că repede trece timpul tu" când a vrut să fugă în lume cu fostul lor vecin, frizer pensionat. Acum Jorj e la un azil de bătrâni. Ti scrie câteodată.
„Draga mea Pupi, icoană ce nu vrei să mori din sufletul meu curat ca un prosop proaspăt spălat", încep misivele lui prin care o roagă şi acum să-l viziteze. Pentru că a vrut să se încurce cu un bărbat, lăsându-şi de izbelişte singura soră şi rudă, „pentru un bărbat ma cherie? Nu te uit eu!".
Ziva aceea nu se anunţa cu nimic deosebită. Domnişoarele cele cumsecade îşi sorb cafeaua la masa rotundă, din prima cameră, acolo unde doarme Pupi. Deasupra lor marele abajur din mătase verde cu dungi galbene, cu ciucuri mari, înnegriţi, scămoşaţi visează... De peste gard se aude gălăgie: domnul Matei Oatu îşi snopeşte în bătăi nevasta. După mirosul ce se înălfa din cuhnia familiei Tomiţă, Pupi ştie că se găteşte pentru a treia oară în trei zile, tocană de berbec. În albumul cu coperţi vişinii, grele, aşezat pe scrinul cu placă de marmură îngălbenită şi crăpată, dorm bărbaţi mustăcioşi, cu ghete şi baston; femeile se sprijină în umbrelă, în timp ce-şi fin mâna stângă uitată în aer într-un gest evaziv, lesne de citit. Doi copii mai răsăriţi, ţinându-se de mână, trec pe stradă sărind precum cangurii şi chicotind.
Cele două domnişoare îşi clatină ceştile albastre astfel încât zaţul să se aşeze uniform, „ia dă tu ceaşca să-ţi ghicesc" se oferă Pupi. Are în ochi sclipirea ce aduce imaginea mamei lor pe retina Emiliei. Aceasta se supune, cam fără chef. Ti va veni şi ei rândul la ghicit, ori ea nu-i prea inspirată, azi. Poate şi din cauza digestiei. Ar trebui să evite sărmăluţele în foi de viţă „dar parcă pot ma cherie, sunt atât de pofticioasă!". Tntrebarea lui Pupi o ia prin surprindere. Dă din colţ în colţ, evitând un răspuns direct, căutând totodată să câştige timp. Pupi revine cu întrebarea. S-a ridicat în picioare inchizitorială şi cere să i se răspundă neîntârziat, pentru că ea nu se poate înşela. Cafeaua nu minte, ea este sigură şi dacă este sigură cere răspunsul, „să fii francă, tu, aşa e frumos, uite cafeaua mi-arată că buna mea soră, în care credeam cu ochii închişi, venerând-o ca pe mama, îmi ascunde ceva". Şi ajunsă la acest punct al tiradei strigă sfâşietor „o sumă importantă de bani da, da, de bani tu!"
Multe faţete are tăcerea şi de fiecare dată sună altfel. Acum, de exemplu, este insuportabilă. Bătrânele se pândesc reciproc cu ochii pe jumătate strânşi, cu ceva pisicesc în poziţia capului, a trupului plecat înspre înainte, cântărindu-se din priviri. Una se întreabă, „de unde naiba a aflat ma cherie, că doar nu din cafea?" Cealaltă se minunează de revelaţia divină avută „să vezi tu şi să nu crezi", decisă şi speriată să pună gheara pe acest secret bine păzit. Şi dialogul continuă muteşte. „De unde atâta har, ma cherie?" Ea este doar cea care-i dăduse primele lecţii de ghicit, lecţii ce se întorc, acum, împotriva sa, cu atâta nerecunoştinţă. Mintea caută fără contenire să dezamorseze situaţia. „Termină prostiile, ma cherie" încearcă ea să tragă de timp, stratagemă ce-i reuşeşte îndeobşte, însă azi nu-i merge cu Pupi, care e albă în obraz, cu buzele strânse, cu gâtul zbârcit şi subţire, lungit peste masă aşteaptă. Ochii ei cojesc bucată cu bucată masca sub care Emilia tremură, neştiind ce să facă, ce să zică, întrucât nu-i place să rostească pic adevărul. „De ce să spun drept, dacă pot să mint, ma cherie?" Până la urmă cedează, cu aerul că i-ar face o concesie nemeritată lui Pupi şi că înfrângerea ei este o victorie, nescoasă deocamdată, din modestie, la iveală. Tine bărbia sus, arătând că nu este atât de vinovată, cum se vede, în ochii lui Pupi şi doar din milă, din afecţiune îi face hatârul. Se destăinuie. Şi să te ţii plâns. Noaptea le prinde îngenuncheate pe podea. Se ţin pe după umeri şi plâng cu hohote. Lacrimile lunecă strălucitoare peste ridurile mărunţele din jurul orbitelor şi nasurilor ascuţite.
„De ce nu mi-ai spus tu, cum ai putut să ascunzi aşa ceva?" „Nu te supăra ma cherie, am uitat" şi plânsul le sileşte să tacă. Afară noaptea se înalţă. 0 căldură terifiantă a hipnotizat frunzele cireşului. Locomotiva ce a manevrat în depozitul de lemne trezind tot oraşul se îndepărtează, cu părere de rău. Cât de fragilă este liniştea nopţii şi cât de binevenită, pare să spună Pupi contemplând cerul învârstat cu negru şi albastru. Un suits maliţios îi luminează puful negru de deasupra buzelor. Dacă vrei să ştii tu, am făcut la fel. De mult simţeam că eşti o prefăcuta tu, o ascunsă. Ce să-ţi spun tu, mare scofală să strângi bani de înmormântare pe ascuns!"
Cu lumina aprinsă şed din nou de o parte şi de alta a mesei. Arată istovite, mai şterse si mal şleampăte. Înghit pilule încercând să dreagă ce au rupt. Vor reuşi pentru că nimic nu se cârpeşte mai uşor decât ipocrizia.
Şi pentru că uneori ipocrizia este sinceritatea dusă până la capăt, Emilia face propunerea ce ar putea porni şi din partea lui Pupi; propunere ce le reprezintă şi onorează lunga lor convieţuire.
„Ma cherie, scumpă e viaţa, preţurile sunt îngrozitoare mai cu seamă la cârpe". Pupi prinde ideea şi frecând un pahar cu multă atenţie spune „aşa-i, tu, parcă nu ştii, mergi cu coşniţa la piaţă, scoţi banii, rămâi fără ei, dar şi cu panerul gol" şi face un gest aristocratic cu mâna, ridicând paharul până în dreptul ochilor să vadă dacă e şters cum se cuvine. „Când văd ma cherie o legătură de mărar costând cât nu face, ce să-ţi spun despre cartofi..." Bunele, curăţelele lor suflete lucesc deasupra mesei ca două monede bine frecate cu tix.