(...) Poezia lui loanid ROMANESCU poate fi un punct de plecare pentru analiza principalei probleme a poeziei contemporane: aceea a sincerităţii. Dacă poezia a existat vreodată a fost în măsura în care ea a fost sinceră, găsind forma de atac simultan asupra afectivităţii şi intelectului. În aceste condiţii, nu există propriu-zis o sinceritate, ci o formă a sincerităţii, prin care sinceritatea - o atitudine existenţială - devine un mod al esteticului (...) Este sinceritatea celui care predica în pustiu; şi niciodată nu s-a găsit mai mult pustiu pentru sinceritate. Este sinceritatea absolută a lui Esenin şi a lui Bacovia. Tntr-un pustiu predica şi loanid Romanescu, nescutindu-şi gravitatea şi jovialitatea.
MARIAN POPA

(...) lonaid Romanescu (n. 1937, Voineşti-laşi) şi-a compus de la început, în linia romantismului crepuscular, un portret de mare însingurat, paznic al lumii şi poet al uriaşilor. Poetul nu ţinteşte gloria şi nu este obedient faţă de nici o religie pentru că iubeşte existenţa. El îşi este suficient sieşi ca sfântul duh şi se simte bine numai în spaţiul singurătăţii... loanid Romanescu e un poet remarcabil, clar şi personal, foarte loial faţă de idea că prin vocea creatorului se exprimă vocea universului întreg.
EUGEN SIMION

AMINTIRI DESPRE POETUL URIAŞILOR
loanid Romanescu avea respectul ceremoniei. Cu ani în urmă, anunţându-l că vreau să-i iau un interviu (deci nu veneam pentru şah sau pentru "un peşte"; se ştie că era un pasionat pescar), m-a îmtâmpinat, în apartamentul lui de la Gulliver, îmbrăcat la costum şi cravată... Pentru prima dată mi-a arătat uneltele sale de pescuit şi mi-a cântat la trompetă. Era în miezul zilei şi "Liniştea" lui Nino Rossi neliniştea tot cartierul... Tot atunci mi-a arătat manuscrisul volumului Prinţul şi notiţele muzicale cu care voia să însoţească acest volum, volum care şi astăzi îşi aşteaptă încă editorul.
Mereu polemic în poezie, în viaţă era un taciturn...
NICOLAE TURTUREANU

Destulă lume care l-a cunoscut pe loanid Romanescu vorbeşte de o persoană dificilă şi cu care era greu de colaborat. loanid, aşa cum l-am cunoscut eu, era, în primul rând, un individ, poate prin naştere, chemat pentru a deveni un strălucit mânuitor al logosului liric românesc. ...Nu mă împăcam cu el în ceea ce priveşte fumatul. Bardul de la Voineşti era incorigibil. Fuma mult, chiar câte două pachete pe zi. lar cafeaua era de nelipsit. Nu ţinea cont de nici un sfat, nici de la soţia sa şi nici de la mine. Lucra mult, în special noaptea. Era un visător al stelelor şi un cautător al cuvântului care să exprime adevărul.
loanid Romanescu este şi astăzi tot acel care a fost atunci, un strălucit mânuitor al versului românesc, un exigent cultivator al limbii literare, un nume ce va rămâne, un luptător care a crezut în idealul său, un ideal fără concesii: e mai frumos să lupţi chiar în zadar, decât să trăieşti în zadar.
ANDREAS RADOS

(...) Şi ce mai făcea poetul? Pescuia, în spiritul unui boem interbelic (în Dunăre, pe malul Prutului sau în locul numit "Ochiul lui Dumnezeu", juca şah (ca puţini alţii, învingător de cele mai multe ori în faţa confraţilor Stelian Baboi, Virgil Cuţitaru sau Nicolae Turtureanu) şah în redacţia "Cronica", şah sub nuc, la Casa Pogor, sau şah la Concursul Naţional de la Sinaia...
lnepuizabil, poetul cânta (pentru prieteni şi pentru iniţiaţi) la celebra trompetă marca "Yamaha", compunea la pian (cu gândul la tutelarul Mihai Eminescu), exersa la acordeon (în familie), dezlega dificile probleme de matematică, combătea împotriva improvizaţiilor şi impostorilor, cultiva limba română ca puţini alţii...
Original, incomod şi incendiar, înscris unei familii poetice ieşene de rang naţional (Adi Cusin, Mihai Ursachi, Cezar lvănescu, Cristian Simionescu, Petru Aruştei, Dan Laurenţiu, Emil Brumaru), veşnic îndrăgostit, poetul se situa mereu în răspăr, de-a hoarţa, de-a dura.
LUCIAN VASILIU —

VUIETUL SOMNULUI
- Lui Ioanid Roamnescu, in memoriam -
Monoton, abia perceptibil, vuietul somnului în-stă-pâ-nin-du-se în abisul omului; e o mânăstire şi un schit în misterioasa obârşie-ne unde sta, răzleţiţi unul de altul - noi de noi înşine; tu de tine de-o-par-te în a somnului antologie precum începutul - de sfârşitul de Biblie.
LEO BUTNARU

... Pe plaja fierbinte a mării, departe de farul străvechi al Sulinei, printre copii, părinţi, bunici etc mai mult sau mai puţin despuiaţi, Ioanid este deodată fulgerat, pur şi simplu, de gambele şi bustul unei femei care, culmea, ca şi el, arunca din când în când, undiţa ( o trestie cu un fir şi cu cârlig), în apa canalului din apropiere. Ioanid, privind-o în continuare, m-a întrebat scurt: ce fac? eu, mut. Deodată, ca un adevărat atlet, Ioanid cu o ţigară
Carpaţi între dinţi, s-a îndreptat către noua sa Muză, cerându-i un foc. Focul s-a aprins pe toate planurile. De-atunci, din vara sulineană, Ioanid a făcut drumul Iaşi-Bucureşti (dus- întros), mulţi ani, telefoanele zbârnâind ca înseşi firele de la lansete, toate fiind parcă vrăjite de Ioanid, el chiar semănând cu un vraci mongolo-chinez .
ST. VICOL

POEZII ANTOLOGICE DE IOANID ROMANESCU

CORABIA
Azi aruncând coroana de rege blestemat
eu m-am oprit la tine ca Noe-n Ararat
am cuie-n mâini, privirile năuce?
doar singur m-am desprins de pe o cruce
Marie din Magdala - poţi să auzi, Iisuse -
te voi iubi ca-n basmele hinduse
Walkyrie de-ai fi, acum respiri
fumul plutind pe lungi nenorociri
primeşte-mă, Corabia mea sfântă!
în pieptul tău mă simt infernul care cântă.

SPRE CAPUL HORN AL PATAGONIEI DIN STELE
Mă duc - izbăvindu-vă în cer
spre Capul Horn al Patagoniei din stele,
iubita mea de ieri de astăzi şi de mâine
fără de voi mormântu-mi gol rămâne
Pe scândurile casei pe masa celui singur
iubirea pentru îngeri doar voi aţi aruncat-o
nici morţii nu primesc mai lungă noapte
lumina de viu luminii se împarte
Rătăcit - şi totuşi c-o umbră de mâhnire -
mă rog de voi în cea din urmă clipă
cel pe care toate l-aţi vrut înstrăinându-l:
deschideţi ochii mari să-mi văd mormântul/
Mă duc - iubindu-vă - în cer
spre Capul Horn al Patagoniei din stele:
furtuna de nisip din depărtare
cenuşa mea e, prada luminii viitoare.

PLOAIA DE PE MANUSCRISE
Prin spaţiul haşurat, nesigur,
prin ploaia de pe manuscrise,
priveşte straniu de sub glugă
forţa cuvântului - Ulise
prin spaţiul haşurat, nesigur,
pătrunde pân’ la voi cuvântul -
de ani şi ani eu rătăcesc
în locul său eliberându-l
prin ploaia de pe manuscrise
mă simt corabia pierdută -
adio, tuturor, adio,
doar umbra mea vă mai sărută