1. Să scriu, nu cervoie nimănui. Nici părinţilor măcar. Ei par surprinşi în rama aurie a fotografiei roasă de timp şi de carii. Nu ştiu care o fi fost ultimul lor cuvânt, când au plecat în memoria mea. Dâra peniţei cu care scriu, dacă vreau să scriu, e chiar sfoara de cânepă pe care spânzura mama rufele către duminică. Cine mai ştie ce mi-au prezis ursitoarele urcând Râpa Zbrancului, pe lângă troiţa lui lisus- copilul bătutîn cuie de lemn de măr, torcând cântecul Mariei rămasîn curgerea nisipului de pe deal, către casă. Funiile de nisip, unele vizibile, trag până şi astăzi, casa la vale pe sub verdele sălciilor care înaintează. Acolo, în salcia scorburoasă de rand fântâna lui Bârdan-Verde, cu gura cusută în ierburi, ouăle albe ale şerpoaicei eclozau în mâinile mele de copil. Acolo, părinţii trecând, erau cei mai tineri şi frumoşi din coasta satului unde se-auzea cel mai !impede sunetul clopotului unduind pădurile de salcâmi şi de stejari ce legau anotimpurile între satele din jur. Să scriu, de-aceia să scriu, nu cer voie nimănui, decât uneori, stejarului dacă mai este!
2. Scrisul meu ultim se vrea o dezlegare a obsesiei care mă bântuie dintotdeauna: unde e locul, palma de lut, de pământ pe care am atins-o ca pe-un punct de sprijin, când mama m-a adus pe lume.
3. Cea mai mare libertate a mea (oare există şi un alt fel de libertate?), este aceea că nu cer voie nimănui să scriu, nu cerîngăduinţa nu ştiu cui, să nu mai scriu.
4. Din amintirile surorii mele Mitra (care în prezent este pe patul suferinţei, la 88 ani), mama m-arfi născutîn luna mai (9), undeva pe coasta Râpii Zbancului, ea fiind împreună cu tatăl meu, la prăşitul viei.
5. Valea Zbancului, Râpa Zbancului continuau drumul de la Cruce (Troiţa de la răscruce), care, începând de la marginea satului, se desfăşura pe o parte şi pe alta în arăturile colinei, în lanurile de grâu sau de porumb, floarea-soarelui, sau viile americane (nobile), tereza (cudrică şi nohan), secară, ori nelipsitele bostănării cu pătule şi colibe cu intrarea dinspre râpă.
6. Chiar dacă scriu, ce scriu, verdele înaintează, cucerind dealul, coasta, Valea şi Râpa Zbancului, toate acestea având legături secrete cu satul, cu grădina şi casa părintească.
7. Dacă nu mai scriu, de ce să scriu? —verdele tot înaintează către drumul asfaltat, către piatra oraşului şi el îngropat între alte coline, vărsându-se în unda Prutului. Pe malul fluviului, turmele de oi împreună cu băieţii şi fetele ce le păzesc jucându-se de-a haiducii şi fecioarele, peisaje în mişcare, par versuri albe şi negre dintr-un mare poem nu se ştie de cine caligrafiat.
8. Dar scrisul meu ultim (ca şi cuvântul/vorba ultimă), se vrea un adagio la înseşi meleagurile natale, o pagină însumând o parte din „harfele grâului", „corabia seminţei", din „edena", „norul şi inima", şi alte amintiri „toarse în memoria lui Femios" către „vindecarea în păcat" s.a.m.d.
9. Şi iar mă întorc — nu-i deloc o noutate — şi spun că nu mai scriu. Fiindcă nu dau socoteală nimănui. Eu dau samă glasului pe care numai eu î! aud, cel care mă călăuzeşte şi călătoreşte dinspre visul verde al copilăriei, visul verde ce înaintează încă, înaintează...
10. Şi păsările cerului, ele, care au fost odată iele, nu-mi dau pace. Ele: vrabia, rândunica, graurul, ciocârlia, pupăza, prepeliţa, ciocănitoarea, turturica, tortura, prigoria, dar şi cioara şi coţofana, unele paşnice, altele nervoase şi chiar răpitoare s.a. , toate au ciugulit din tipsia de boabe care erau litere şi fragmente din scrisul meu, poate.
11. Pe multe din vrăjitoarele cerului, dar şi ale norilor, ploilorşi zăpezilor, le-am întâlnit cu sentimentul că-s acasă, în grădinile Gaudi din Barcelona, unde un stol de grauri mi-a ciugulit boabele de floarea soarelui din palmele deschise. Fără ele, iele, poate n-aş fi scris niciodată!
12. Sunt obsedat, de când mă ştiu, de cădere. Tot ce există pe suprafaţa pământului, obiecte, fiinţe, tot ce există cad unele mai lin, altele mai repede. Până şi strigătul cade în ecou şi ecoul în râpă şi râpa în pământ. Şi corabia din lemn, uşoară sau grea de piatră şi fier, învăluită în „strai de purpură şi aur" — cum zice Poetul, toate cad, unele cad.
13. Până şi invizibilul fir de praf, de colb, cade şi el după ce îl poartă vântul un timp.
14. De la lumânărica Domnului, la singurătatea ei, şi până la vârful stejarului care domină dealul şi valea, se naşte deodată, căderea, fiindcă în jurul ei se dezvoltă zborul pe care nimeni nu-l poate opri. Din cădere se-ntrupează zborul, cum din zbor se prelungeşte căderea.
15. Şi atunci, cum rămâne cu meteoriţii, cu pădurile, cu ouăle privighetorii şi ale corbului, dacă tot cad în propria lor cădere, în propriul lor zbor?
16. Eu tot mă mir şi mă mir, privind stelele într¬un bob de rouă căzută pe o frunză de stejar. În acest timp/anotimp, în biserici, mănăstiri, catedrale, rugăciunile fiilor către părinţi cad peste icoane, purificându-se în flacăra lumânărilor şi a candelelor din ochii sfinţilor.
17. Ei bine, am libertatea, o ştiu, să nu mai scriu. Fiecare literă, fiecare cuvânt din încheietura scrisului, cad ca seminţele care vorînainta în verde dacă Glasul acela Unicîncă mai există!
18. „Nici în poezia dumneavoastră, n-am găsit vreo salvare"— mi-a replicatîntr-o dimineaţă o doamnă pe patul de moarte. Atunci de ce să mai scriu?...
19. Cu scheletul subţire, aproape ca tăişul unei lame de cuţit, cu scheletul uşor al ciocârliei care până mai ieri perfora baierele cerului, cântând deasupra cuibului unde ouăle eclozau pe rând, mi-am adus aminte brusc, de zicerea unui mare cărturar şi poet (autor al Zburătorului), care sună aşa: „Eu parcă-mi auz scrisul pe sus, cu vântu-n zbor".
20. Ce-ar mai fi de spus, de scris? Totul cade pe pământ, spre pământ, sub câmpie, sub munte, sub fluvii şi păduri. Totul! Ghinda stejarului, cu cernelurile ei, cade, cântecul ciocârliei cade de sparge oul din cuib, numai Scrisul, Doamne, nu cade. Scrisul umblă pe sus,l-auzim...

Tuţcani, Sf. Ilie 2017