Este o mândrie a mea că fac parte din specia hasdeienilor. George Emil Palade i-a adus liceului aurul unui Nobel. „Îmi iubesc şi îmi stimez neamul, sunt mândru că m-am născut în România", afirma laureatul, la Stockholm. A cerut să fie incinerat şi cenuşa să i se risipească peste Carpaţi. Să nu-i uităm nici pe Pamfil Şeicaru, nici pe Ion Caraion. Şeicaru e singurul gazetar român condamnat la moarte, în contumacie, de Tribunalul Poporului. „Şantajul şi etajul", în ce-l priveşte, nu-i spusa lui lorga, ci a unui ziarist invidios, Vasilescu zis Porcu. Iar poetul Caraion, condamnat la moarte în'58, a statîn detenţie 11 ani. Închisorile lui? Jilava, Gherla, Aiud, minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie, Canal... Desţărat la 58 de ani, a fost urmărit de securişti şi calomniat până-n moartea care i-a venit la Laussanne, în '89. La sfârşit de deceniu cinci şi început de destalinizare, dirigintele, profesor de latină, era nevoit să-i mai ridice în picioare pe fiii de popi şi de avocaţi. „Voi eraţi? Staţi jos!", scanda el, cu câtă ironie şi autoironie putea. Am recitat şi eu, pe podiumuri improvizate,versuri în ruseşte, despre pieptul unui soldat „de stele roşii plin". Am văzut stele verzi, înghiţind porţia de marxengelslenin. Am învăţat despre monocotiledonate, algoritmi, formule chimice, sub anume portrete care mai cădeau din când în când de pe pereţi, sub lozincile afişate pe toate holurile şi-n toate clasele. Viaţa de profesor bun, cum am înţeles mai târziu că s-a petrecut, însemna să te lupţi cu o programă care excludea marile repere ale tradiţiei. Eruditul profesor de istorie Cristescu (purta din primăvară până-n toamnă tenişi albaştri cu blacheuri şi şapcă proletară) călca toate consemnele: ne vorbea despre revoluţia franceză de la 1789 ca ruptură a ordinii, cu trimitere la altă revoluţie, cea din octombrie. Pentru profesorii care m-au învăţat ce să citesc, să mă pot feri de otrava propagandei, am toată admiraţia şi tot respectul: îmi sunt un fel de părinţi. Pentru Laurenţiu Stan, proful de geografie cu un superb éclat, care sărea peste lecţia despre bazinele carbonifere din URSS ca să ne teleporteze, dincolo de graniţele închise, la izvoarele Amazoanelor. Pentru bonomul biolog Aurel Piţu, care m-a iertat că, pe sub bancă, citeam Nopţi la Serampore de Mircea Eliade. Dacă mi-o confisca, riscam exmatricularea. Pe Adele mi-a confiscat¬o un profesor de română, declarat duşman al „decadentului" Bacovia. Îi desena creierul „bolnav" pe tablă. Amintirea asta aş şterge-o cu buretele. Cel mai drag mi-a fost domnul Păturescu, tot de română. Ti (mai) aud vocea vătuită, tristă, când preda despre „limitele" lui Eminescu. „Limite" aveau toţi clasicii; doar Toma — Deşliu - Jebeleanu —Cassian- Porumbacu, noii clasici în viaţă, nu aveau. Pe mine, domnul Păturescu m-a dus în biblioteca liceului şi mi-a pus în braţe Istoria literaturii române de la origini până în prezent. „Citeşte cât poţi de aici". Vă asigur că mirosul acelei Cărţi mi-a pătruns şi mi-a rămas în piele. Doamne, ce carte groasă, ce carte grea! Graţie dascălilor care au predat o materie neînscrisă în programă şi anume Cititul ca risc asumat, am câştigat libertatea de a gândi altfel. La acest capitol nu pot să-l omit pe tatăl meu, pe care „eşecul" social l-a îmbolnăvit şi l-a omorât repede, dar a apucat să-mi pună în mâini cărţile care trebuiau citite: nu Vitea Maleev la şcoa/ă şi acasă, ci poveştile reginei Maria (mi le dăruise chiar V. Voiculescu, la Pârscov, fiind prieten cu tata, aruncat din Baroul bucureştean în Judecătoria de ocol ; ce-am pătimit când mi le- au descoperit în ghiozdan!); nu Aşa s-a călit oţelul, ci Contele de Monte Cristo. Nică fără frică? Nu. Mai bine Căpitanul Fracasse. Curaj? Ba chestie degust. Cum s-o fi iubit pe Zoia Kosmodemianskaia şi nu pe Cosette ori pe Lizuca; pe partizanii sovietici şi nu pe muschetari ori pe fraţii Jderi? Ce-i drept, tatăl meu, cititor de Sadoveanu, se întreba de ce s-o fi compromis, mai ales că opera mare era deja scrisă. Se dedulcise la trai pe vătrai, devenind „un bivol fericit" şi şi-a stricat ce putea fi un roman bun, Nicoară Potcoavă, băgând cu ghiotura arhaisme slave, ca să demonstreze influenţa musai benefică a limbii ruse asupra românei. Cu reazimul lor, al celor care nu mai sunt, am putut urca scara lui Hasdeu, trecând pe lângă portretul savantului, să-mi lansez cărţile în solemnul amfiteatru. Ficţionară convinsă cum sunt, încrezătoare în steaua hasdeienilor, îmi pot imagina că un elev al Colegiului va urca şi el scara, va trece pe lângă portretul cu barbă năvalnică şi va prezenta, în acelaşi amfiteatru, un Nobel românesc pentru literatură. De ce nu? Per aspera ad astral Lui Petru, ca şi mie, Dulcele Târg al leşilor (eu îmi asum forma de singular: laşul) ne-a oferit circumstanţe net defavorabile. Totuşi, l-am iubit. Ne întorceam de pe Copou cu crengi înflorite de forsythia, de alun, cu floare mică, roşie, de corn...Florile cornului tinăr e titlul plachetei lui Horia Zilieru.De debut. Eram şi noi nişte hippies din socialism. Petru, cu linuta sancţionată de rector. „Rectorul mă vrea tuns şi ras", râdea el, după ce şi-a lăsat barbă... subversivă. Nu s-a ras; cu vestele lui provocatoare şi-n blugi, eu, cu rochii ciudate de Fondul Plastic. Preferată era una maro, cu-n entre-deux de dantelă orange în talie. Ne intersectam mereu cu Val Gheorghiu, purtând ochelari suspecţi cu lentilă verde, pe Păcurari ori pe Belvedere, la Observatorul Astronomic, ba chiar pe vreo hudiţă ca Abrahamfi („Bătrâne, o ştii pe nevasta arhitectului? Ce femeie!"). Val era un Rudolf Valentino al redacţiei „Cronica". Crud, elegant, parşiv, colecţiona „fâţulici". 0 boemie mai legendară decât a lui a fost doarcea a lui Mihai Ursachi. laşul scenografic pictat de Val e magnific, însă prevăd că n-o să mai rămână nimic din această scenă pentru întâmplări nemaiauzite. Termopanul, pe care l-a urât, a invadat tot. Măcar, că a murit, nu mai vede apunând laşii vechilorzidiri, titlul prof.acad. loan Caproşu, devenit, la Ilisei, laşii vechilor... iubiri. Dar de ce m-aş plânge? „Ruinurile Târgoviştei" sunt peste tot, de la Timişoara-n toată lam. La fel, în laşi. laşul e iubire pentru mine încă din liceul buzoian. Citisem laşii de odinoară de Rudolf Sulu, dar şi Masa umbrelor, a lui lone! Teodoreanu. Îmi imaginasem cum arăta Palatul Administrativ (Roznovanu), Trei Sfetitele (Trei lerarhi) ori grădina Socola, cumpărată de Alexandru Mavrocordat (denumit Muţunachi pentru că era un om al farselor), de la Mihalache Sturdza. Palatul Culturii, reconstruit în 1926 de arhitectul Ion D. Berindei, în stil neogotic flamboyant, îl aveam pe o cartolină alb-negru. Pe ieşeni, îi vedeam buni şi blânzi, ca bunicul Teodorenilor, solul doamnei Elencu. Îmi plăceau doamnele cu numele lor de boieroaice: Maritza, Agripina, Săftila, Eufrosina, Pulcheria, Zulnia, Zoe (ca şi bunica mea), nepoate de hatmani, de moruzzeşti, de rosetteşti, de vogorizi... Cumpărând de la magazinul de mode al doamnei Babette, de pe Ştefan cel Mare (pe Lăpuşneanu, era magazinul de pălării ale francezului Delpeche). Intrau în cofetăria din fala Bisericii Catolice, unde se vindeau renumilii covrigi de zahăr, iarînghelată puteau mânca la elvelienii George şi Tuffli, care fondaseră, la 1870, cofetăria Tuffli. Cât despre domni, membri Jockey Club, cred că fiecare voia să fie un arbiter elegantiarum ca Leon Bogdan, fiul vornicului Emanuel Bogdan. Şi parcă-l văd pe Neculai Gheuca," frac, clac, ghete de lac". lubirea de adolescenlă a laşului a fost augmentată, începând din '63, de Petru. Nu mergeam numai pe obscure şi înguste stradele şi strădule (ştiu ce-a vrut să spună Mircea Platon cu adjectivul subtile ,din titlul Cartea străduţelor subtile), cu flori şi cu motani. Petru m-a dus pe strada Săvescu, la zarzărul roz, dar şi pe Săulescu (să nu faceli vreo confuzie), strada din josul Pielei Unirii. Mihai Săulescu sărise singur în fala mitralierelor germane, nemaiprimind ordinul aşteptat de înaintare. Tot pe Săulescu, am aflat Palatul Copiilor, fosta casă a lui Alecu Beldiman, cel evocat de Eminescu, în Epigonii: „Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic". M-a dus la bustul şi la mormântul lui Grigore Ghica (sculptor Karl Stork, 1875). Pentru că a protestat contra cedării Bucovinei către Austria, paşii turci i-au tăiat capul. Îmbălsămat, a statînfipt pe zidul Seraiului, la 1777, din Constantinopol. „Independenţa costă, Magda!". Petru ştia că, întorşi din refugiu, ieşenii au găsit, pe peretele Bibliotecii Centrale Ferdinand, o inscripţie: Min niet. Nu sunt mine. „Cine ar fi crezut să fie atâtea mine, începând din gară!" În gara laşi, erau echipe de evrei secondaţi de soldaţi sovietici, înarmaţi. Permiteau intrarea refugiaţilor pe baza „neimplicării în prigoana antisemită". Era suficientă o declaraţie a unui vecin care-1i voia casa şi nu mai obţineai „adeverinţă de intrare" în oraş şi-n locuinţa ta. În primăvara lui '45, în laşul fără conductă de apă, cei bănuiţi de „atitudine antisovietică" erau arestaţi, dispăreau... Ce prezumţie de nevinovăţie? Buletinul era vizat de chestură după ce semnai o declaraţie de apartenenţă politică. Trebuia să găseşti acte, martori, ca să-şi probezi nevinovăţia. Ana Paukerţinea discursuri agresive pro lumpenproletari. După fiecare miting ori marş (bine organizate de comunişti), se aplica mai abitir jus talionis: se numeau arestări pentru „cercetări speciale". Am aflat multe documentându-mă pentru Rău de Romania. „Nu te teme, Magda, scrie şi asta". Am scris. Noi doi am fost în toate pe aceeaşi lungime de unde: scurte şi lungi. Doamne, câte voiam să văd, câte voiam să ştiu când am venitîn laşi! Dar unde erau cele care nu mai erau? Anticăria Kupermann, librăria lui Daniil, în care vindeau antichităţi şi timbre fraţii Şaraga. Nu mai era nici librăria Cristofor, erau însă dughenele sordide de pe bulevardul gării, din Târgu Cucului, de pe Golia... Peste drum de Mitropolie, fuseseră cei mai vechi librari; Petrini. În casele Finkelstein, din str. V. Alecsandri, fusese altă librărie. Nici nu mai vreau să merg pe acolo, ocolesc, după ce Casa Vornic Alecsandri a fost cu uşurinţă retrocedată. „Magda, e trist veselul Alecsandri", mi-a spus Bătrânu când am trecut pe lângă statuia lui din fata Teatrului National. Îl întrebam multe şi de toate. Unde a fost teatrul Tivoli? Dar hotelul Rusia? Dar hotelul London? Dar sediul ziarului „România", în 1917? „Ei, n-am prins chiar primul război mondial. Te pomeneşti, mă râdea cu ironia lui blândă, că voiai s-o găseşti aici şi pe coana Marghioliţa Rosetti Sturdza". (Ti spusesem că recitisem Masa umbrelor). „E umbră şi ea. Trist este că-i umbră şi Academia Mihăileană, precursoarea primei universităţi a ţării, unde Kogălniceanu a ţinut primul curs de istoria românilor. Demolată în perioada Dej". Dar câte nu dispăruseră? Edilii noştri au memorie scurtă. Şi arhitecţii. Unul dintre ei mi-a spus odată că nu visează altceva decât să demoleze strada Lăpuşneanu, istorică. Partial, a reuşit. Demolările erau numite de o propagandistă la pionieri „reformulări arhitecturale". Hala de peşte a lui Gustave Eiffel (1925) a fost demolată în 1988. Din ruini în ruini mergi popor luptător! Pe Lăpuşneanu, în locul Berăriei Bragadiru de la 1909, s-a construit un cinema, „Tineretului", bântuit de şobolani în ultimul deceniu Ceauşescu. Acum e demolabil şi el, dormitor pentru aurolaci. Turnul gării nu mai are ceas şi a fost cât pe ce — ironia sortii — ca Miron Costin să rămână fără pană. Statuia lui Wladislaw C. Hegel, de la 1901, a fost ţinta unei glume proaste. Şi cât s-a scris în presa postsocialistă că ar trebui dată jos statuia Adoc, a Independenţei! Au fost furate şi vândute la fier vechi busturile lui B.Şt. Delavrancea (1924, Ion Mateescu) şi N. Gane (1943, Richard Hette). A dispărut şi bustul lui Ciprian Porumbescu (1957, Iftimie Bârleanu). De statuia lui Mihai Viteazu, cu soclul deteriorat ciclic de ţigănimea adusă de primarul Simirad pe Copou (s-au furat toate plăcile de gresie ale soclului) se reazimă biciclete de închiriat. Ce s-o fi ales de proiectul lui Nichita Danilov, atunci, în 2008, directorul Casei de Cultură „Mihai Ursachi", de a se realiza „zidul personalităţilor"? Voia, împreună cu pictorul Felix Arteni, să pună plăci cu mâinile oamenilor de cultură importanţi, turnate în bronz. Ştiaţi că Titu Maiorescu a numit laşul „capitala culturală a ţării", una şi unică? Regele Carol I, în discursuri, folosea des sintagma „a doua capitală". La documentarea pentru romanul Rău de Romania m-a ajutat mult Petru. Găsisem câte ceva despre Andrelici, care, pe la 1885, striga „3 chiftele 10 bani la boieri şi la golani", îmbrăcat în negru, cu ţilindru şi ghete de lac. Cu coşul în spate, punea bastonul la gură şi imita o trompetă şi un flaut. Vânzătorul de chiftele a făcut apoi, la Bucureşti, Conservatorul, cursuri de teorie, canto şi solfegiu. Era bas. În Podu Verde, pe stânga, cum urcai, erau casele unui acordor de piane, Miler, surd. Le acorda surd fiind. Timpul, aşa cum am scris în Rău de Romania, avea răbdare cu boema ieşeană. „Magda, localul Tanasachi, în grădina Chateaux-aux-fleurs, era mai vestit decât Bolta Rece". Manaş Cantăr, din strada Lozonski, peste drum de seminarul Veniamin, n-avea decât „vinuri acătării", „de la Grasă pân' la Otonel", cum vestea firma. Gureşa coană Catinca, de la „Trei sarmale", avea pelin brumatîn mai şi Cotnar natural. Serile, până târziu în noapte, se sta la „Viaţa lungă", din capăt de Copou şi de tramvai, bodega lui Anton Vidraşcu. Pe Lăpuşneanu mai ales ne lăsam invadaţi de imagini vechi, cu Moişă Zingher, care- şi aştepta domnii artişti în prag. „Vă salut cu reşpect general", de unde şi porecla crîşmei: „La reşpect general". În studenţia mea, vechea poştă din vremea domnitorului Mihail Sturdza, era berărie. Am prins şi berăria Zimbru din Păcurari, proprietate Zvec. Nu mai e. Bătrânu numea străzile cu numele lorvechi, ca şi tata. În Buzău, nu mergeam la cinema „Bălcescu", ci la cinema „Moldavia". Mergeam din Zlataust în Piaţa Unirii, fostă grădina Trayan şi proprietate a fostului primar Scarlat Pastia, pe lângă statuia Cuza a lui Raffaelo Romaneli, dezvelită în 1912; luam strada Lăpuşneanu în picioare: de la Muzeul Unirii (1806) până la Fundaţia Ferdinand (1934); pe lângă biserica Banu, cu Casele Tiktin, pe lângă magazinul de muzică şi papetărie Hirsh şi Finke, pe lângă frizeria Pavlicovski, tată şi fiu, spre cârnăţarul Fotachi. Mai în deal, fusese un magazin cu noutăţi muzicale şi papetărie, Papa Maugsch. Coboram pe Râpa Galbenă, urcam apoi pe Esplanada „Elisabeta" (1908), de-a lungul primei Grădini Botanice şi ajungeam, după un ocol, la statuia Mihai Eminescu de loan Schmidt-Faur, care nu-i plăcuse nici lui Minulescu, nici lui Topârceanu. Ştiam că au aşezat-o întâi pe locul lui A.D. Xenopol, apoi, în '57, au mutat-o la Fundaţie. Bătrânu era supărat pe ceea ce numea „jocul statuilor". Student în'57, fusese de faţă când au dărâmat cu târnacoapele Monumentul Reîntregirii, donat de sculptoriţa Olga Sturza, în 1924. Grupul statuar a fost refăcut în 1990 şi se află acum în Piaţa Universităţii „Gr.T. Popa". Nu ştiu dacă mai arde „flacăra veşnică". Consilierii s-au plâns că i-ar costa prea mult gazul. După 7 august 2013, Târgul leşilor e şi mai puţin"dulcele". Urc Eternitatea „sub un cer noros respirând sacadat descheiat la toţi îngerii", cum scrie Victoria Milescu în poemul Grăbire. În ciuda tuturor necazurilor, am rămas unită cu casa noastră şi cu cimitirul. Bătrânu a plecat spre „viaţa deplină", aşa numită de Părintele Stăniloae, după ce o radicală doamnă doctor a comandat un experiment, 5 stenturi şi doctoraşul din subordine, deşi ştia că nu face bine, s-a supus ordinului. În studenţia mea, ne întâlneam în faţa căsuţei cu cerdac a lui George Lesnea. Ca să nu încurc jumătăţile şi sferturile de oră, stabilisem: „totdeauna la şi 23". 0 să mor la „şi 23", ca să flu sigură că Petru mă aşteaptă.