Prefacere
Vreau să fiu tras de cuvinte
într-o sanie, noaptea, pe ger....
de câte am scris, de câte ţin minte,
de câte le-am rupt din mister.

Şi prea alungat, peste ninsoare,
uitat de prea îngheţatul pământ,
uitat de lucruri, de fiecare,
să mă prefac într-un văduv cuvânt.

Într-un cuvânt care să taie,
ca sabia rotită-n oţetari,
sau ca un fulger învrăjbit de ploaie,
din trei în trei, cuvintele prea mari...

Străzile ieşeau din oraş ameţite


Adolescenţă, albe ninsori şi câini fără zgardă,
mulţi camionagii, golaşele tramvaie,
curajul mi-l lucram în bătăi cu zăpadă,
numai barba-mi creştea în oglinda din baie

Singurul lucru de care mă temeam:
că strigă tata să-mi curăţ bocancii...
labe murdare urca sus pe geam
câinele, când se scuturau munţii Vrancei

În cartierul demobilizaţilor creşteau baluri şi nunţi,
trei lei intrarea la orice bal,
fete cu tocuri înalte se năşteau seara prin curţi,
aveau iubiţi în port şi la naval

Numai dom Voicu răsărea din beţii multpreasfinte,
aburi de drojdie se înălţau sinceri la cer,
străzile ieşeau din oraş ameţite,
toată noaptea plângea madam Voicu
peste cartier….

Nu mă întreabă nimic


Nu mă întreabă nimic, nu o interesează nimeni,
se aruncă de-a dreptul pe genunchii mei,
Doamne, ce libertate, ce simplitate, Doamne,
ce naturale sunt fiinţele tale, Dumnezeule,

ea se leagănă uşor şi mă leagănă şi pe mine,
ea se dezvăluie uşor şi mă dezvăluie şi pe mine,
parcă am sărit de pe un mare pod
într-un râu fierbinte
parcă m-a trecut un iepure
şchiop, un bursuc,
o vulpe, ursul de la Miercurea Ciuc,

ea este iscoada minunilor,
ea vine şi mă face să fiu,
ea se dezvăluie tot timpul,

nu mă întreabă nimic, nu o interesează nimeni,
se ridică de-a dreptul de pe genunchii mei
şi dispare dansând...

Stea din stea ne rupem


Tot mai mult ca la o vreme primară,
mă gândesc la părinţii mei,
stea din stea ne rupem şi ne depărtăm,
după legile prezise de mari arhierei

Ce-şi mai aminteşte puiul de pasăre despre oul
din care ca un demon firav a ieşit...
zborul îl înalţă, întinderea îl pierde,
un corb îl rătăceşte cumplit
Pentru că viaţa se petrece mereu în afară,

sentimentele sunt puţine, scurte intemperii,
mă gândesc la părinţi ca la o vreme primară,
împinsă de istorii în alte geografii...

Şi scriu orgolioase imagini şi poveşti
despre tine, mamă, care abia mai eşti...

Aceleaşi flori pe balcon

Aceleaşi flori pe balcon, roşii şi galbene,
ziua nu întâlneşte altceva,
în cutioarele tale cu vopsele pentru ochi
sunt toate culorile păunilor tineri,

bine că plouă de trei săptămâni,
cerul bălteşte, se simte rău, varsă,
precum romanii noştri care
nici n-au rămas, nici n-au plecat,

lumea e un stol de însurători, un stol de măritişuri,
mai degrabă tu m-ai luat
deşi acum nu mai recunoşti,
bine că plouă de trei săptămâni,
voi sta cuminţel în cearceafuri,
voi căuta în mine aurul care ţi-a luat ochii,
ţi-a furat gândurile,
ţi-a creat închipuiri de tot felul,
visuri mari şi mici, apropiate şi depărtate,
credibile până la un anumit punct.

Dus ca între doi soldaţi

Dus ca între doi soldaţi, sunt umilul
tălmaci în războaiele demult declarate,
între religii, filosofii şi istorii,
între orgoliu şi moarte

Sunt răbdat şi în taină urât
de o parte şi de cealaltă parte

Dar sunt singurul care trec
dintr-o voie în alta,
peste şanţuri adânci,
peste sârme ghimpate

Şi sunt singurul care spun
că se poate,
se poate.

Şi tu nu ştii nimic

Viaţa e un drum pe care nu-l vezi,
printre copaci şi tufişuri şi ierburi înalte,
decât puţin în preajmă, furat
de o pasăre care cântă sau de un miel
care te priveşte, te priveşte cu o dragoste umilă,
cu rugăminte, cu disperare,
şi tu nu ştii nimic, nu înţelegi nimic,
te chinui în somn noaptea
visând un miel alb care te priveşte,
care te priveşte de la începutul lumii...
şi te uimeşti trezindu-te:

Doamne, de când aşteaptă mielul acesta!
de când aşteaptă mielul acesta, Doamne!
şi nu l-am văzut!

Cineva îmi numără celulele

Azi mi-am văzut într-un ciob imaginea spartă, mirată,
nu mai sunt tânăr şi iute navigator,
cineva îmi numără celulele vii, vrea să dea o erată,
colindă laboratoarele şi policlinicile de sector

Presimt că am să dispar, dorm îngerii mei de pază,
voi trece o vreme prin iad, prin garsonierele mici,
cineva îmi numără celulele vii, cineva se documentează
şi strigă din călcâiul meu vulnerabil: trageţi aici!
trageţi aici!

Vorbele ies cu taxiul în oraş


Infirmiera se grăbeşte, e în întârziere, are copii
şi trece cu un bandaj peste mai multe răni deodată
acoperind şi părţile nevătămate, zdravene
teritoriile mele de rezistenţă...

puţin câte puţin am devenit un sarcofag moale,
o mumie albă care mai respiră,
şi nu mai ştiu singur,
singur nu mai ştiu
cât de îngropat sunt în nenorocire...

vin vizitatorii intimi şi se înspăimântă,
vin alţi vizitatori şi se înspăimântă,
vin doctorii şi ridică din umeri,
vorbele ies cu taxiul în oraş,
starea mea actuală e gravă!

se comentează în stradă, în cofetării, în laboratoare
în apartamentul iubitei unde
de o săptămână se iau măsuri preventive:
speranţele puse în mine
vor fi puse în altul...
suspiciunile legate de mine
vor fi legate de altul,
cu un bandaj lung, foarte lung
şi de aceeaşi infirmieră care se grăbeşte,
e în întârziere, are copii.

Întâmplări liniştitoare

Întâmplări liniştitoare vin iar,
simt respiraţia liberă şi loială,
se primeneşte trupul şi dispar
sentinţele cenuşii, sâmburii de oboseală.

Mă stăpânesc acum muşchii înfiorând
şerpi lungi pe coapse, devine roată
orice şuviţă de gând,
parcă n-am fost trist niciodată.

Trebuie să fug zilnic şi mult,
să mă confisc din timp prin alergare,
am uitat că de-un veac mi-e urât,
alerg prin Herăstrău şi prind culoare.