STERIAN VICOL este poetul trăirilor plenare, al debordantelor revărsări de efluvii lirice, într-un imagism senzaţional, halucinant şi contrariant, intim consonant cu seismele fiinţei sale, străbătute de teribile tentaţii, cu zbateri şi sfâşieri interioare, între atracţiile telurice ale thanatosului şi ascetice iluminări ale spiritului. Poezia lui STERIAN VICOL este expresia vie a inaderenţei sale la modele şi la modelele timpului, virând surprinzător, pe căi singulare, într-o zonă a complementarităţilor oximoronice, cu plonjări în realitatea anodină a locului comun sau în irealitatea evaziuniloronirice. Volumul MEMORIA LUI FEMIOS(III)/IELELE ŞI ELEGIILE LUI TERIAN, (Editura JUNIMEA, 14,2017) reinventează lumea într-o grilă ficţională uşor ironică, fără a exclude accentele tragice şi fiorul metafizic. Nucleul textului liric se coagulează în jurul unor markeri autoreferenţiali, cu acumulări de date verosimile, filtrate în lumina unei fantezii peripatetice, ceea ce conduce la estomparea contururilor, la rarefierea imaginilorşi la transferul lor într-un univers al indefinitului şi al nedeterminatului existential. Poetul îşi reinventează biografia, asumându-şi într-o manieră personală sensurile unei lumi suspendate "Între pământ şi gând", o lume a inocenţei primare, filtrată din perspectiva maturului, rămas ancorat în într-un alt timp şi într-o altă ordine a existenţei sale. Elementul cotidian, mitul, reveria şi sacrul sunt resemantizate în lumina spiritualităţii sale contradictorii, scindate între tentaţia ludică şi rictusul tragic, între transcripţia fidelă a realităţii şi zborul ameţitor al fanteziei. Secvenţe uluitoare, din universul fabulos al copilăriei sunt chemate insistent în prezent, ca mărturii incontestabile ale unul obsedant paradis pierdut: "Rânduri de viţă-de-vie unduind /pe colină, veghează ploaia precum/şiruri de soldaţi cu arcuri întinse/se-ntrec să-ngroape săgeţi în pământ!// Aerul sună în snopii de grâu/şi spicele îs balerine care dansează/până la o bătaie de vânt, până/ aria cerului planează în celălalt// În ţinutul Râpii Zbancului,/corabia de lemn nu se mai satură/ doaro mână de grâu căzută pe lut/va-nflori groapa spre Bunavestire. "("Bunavestire") Saltul în trecut este expresia aspiraţiilor unui eu angajat în peripatetice căutări ale propriei identităţi, prin relaţionarea cu un timp şi un spaţiu matriceal. Seducţia tiparului originar angajează poetul pe drumul reconstituirii mentalului colectiv arhetipal, definitoriu pentru esenţa spiritualităţii unui popor. Gestul recuperator conjugă detaliile veridice ale concretului imediat cu sugestia magică, în arhitectura barocă a textului, generat de amalgamarea mai multor registre stilistice. Plasat într-o lume a prospeţimii genuine, satul copilăriei lui Sterian Vicol devine un punct nodal pe axa conectivă a timpului, ce se adânceşte fabulos în nemărginitul anistoric al începuturilor. Spaţiul intim al acestei geografii spirituale este marcat de numeroase simboluri telurice. Imaginea recurentă a Râpii Zbancului devine elementul central al unei ordini cosmogonice, învestite cu însemnele sacralităţii, un fel de axis mundi, în care converg energiile uriaşe ale Universului: "Râpa nu-i o groapă cum ar părea/la prima vedere Râpa Zbancului însumează/toate izvoarele cu inimile lor în/sunetul apei şi-al clopotelor,/al vocilor uitate către alte voci/ ţesând cântecul precum, doamne, se ţese/ cămaşa fiului din cânepa putrezită/bătută de mama în meliţa de salcâm/şi-n războiul de ţesut al bunicii...//Văzul şi auzul părinţilor scobesc/ în coroniţa bobului de grâu şi de nisip/ ce limpezesc însăşi piatra fântânii/din Râpa traversând drumul Domnului!// Râpa nu-i o groapă cum ar părea/ la prima vedere, ea, Râpa Zbancului,/ atârnă de cer ca un leagăn prin care/copii şi părinţi ating marginea lumii."("Sunetul apei") Departe de a crea o imagine idilică a acestei lumi, poemele lui Sterian Vicol se construiesc, în general, pe tiparul unei umanităţi distopice, contrariantă prin disproprţionalitatea planurilor şi aspectul contorsionant al formelor. Scenariile suprarealiste, caracterizate de o dinamică uluitoare a acumulărilor şi detalierilor autoreferenţiale reconstituie avatarurile unei sensibilităţi ultragiate de ingerinţele dure ale vieţii:" În câmpul magnetic creat/de-o nebuloasă cu raza de stingerern mijlocul odăii în care scriu,/ stă răstignit, dar nu bătut în cuie,/un All în care mai doarme câinele roşu/ucis de tata în copilărie// Numai scheletul său e acolo, răsucind/până la ultimul os, blana care-I însăşi/ spătarul şi, şi braţele jâlţului în sus.../%Insă ochii câinelui mortîn care se vede/întunericul zilei de-afară, stau ficşi,/ţintuind raftul cu cărţi de-ale fericitului/ părinte plecat şi el într-o călătorie /nu de muritori//şi cum se uită lung, numai într-o direcţie,/ se poate descoperi în orbita ochiului/ alt ochi, ca de paianjen care ţese/pânza fină, invizibilă peste jâlţul/ din mijlocul odăii, prins în câmpul magnetic creat chiar de mine/ martor unic al acestordezastre."("Jâlţul cu cap de câine") Originalitatea acestei poetici de-o indiscutabilă profunzime şi complexitate a concepţiei estetice constă în singularizarea demersului creator, caracteristică generată de insurgenţa sinelui poetic în raport cu rigoarea canonică a poeziei tradiţionale. Relativizarea şi desacralizarea miturilor preexitente în literatura înaintaşilor se realizează prin redimensionarea realităţii în grila speculativ-ironică a viziunii parodice, cultivarea limbajului comun şi abordarea atitudinii de frondă: "Femeia aceasta nu-i Maria Magdalena,/ N-are dinţi, poartă placă de aur/ face dare de scrum şi loveşte cu/trupul ce¬I iese în cale/ Ea are tupeu ca o prezicătoare,/ singură şi-a croşetat propria piele,/ se zice că nu are duşmani decât/ iubiţii ei câţi or fi fost".("Femeia aceasta") Cu fiecare volum nou apărut, Sterian Vicol se reinventează pe sine, cu vigoarea şi fervoarea tinereţii, reuşind să ne surprindă de fiecare dată, prin inepuizabilele resurse ale talentului său.