ca şi cum noaptea ar fi
gura închisă a unui orb


ca şi cum noaptea ar fi de fapt
gura închisă a unui orb care a murit demult
şi n-a înţeles niciodată lumina.

iar înăuntru suntem noi, captivi
în gura încleştată a orbului
mort demult.

şi când nu mai speram
gura se deschide brusc
şi suntem scuipaţi cât colo.
însă nimerim, desigur,
în gura atunci deschisă
a unui alt orb
mort demult.

şi imediat în urma noastră
se-nchide implacabil
această nouă casă de întuneric.

trandafirul negru

sexul ei deschis înflorit orbitor. trandafirul negru,
din el

se isca vântul de primăvară care
venea în lumea cu îngeri de ţiplă
cu soare de cenuşă
cu penisuri de vată.
venea, spărgea gheţarii
smulgea inima din labirint, înlocuia
îngerii de ţiplă cu
îngeri adevăraţi soarele de cenuşă
cu soarele adevărat penisurile de vată
cu penisuri adevărate, venea bătea
adia mângâia tămăduia mântuia.

vântul de primăvară din trandafirul negru obscur
fericit.

el trăieşte cusut pe partea nevăzută a cerului
iar soarele răsare înăuntrul lui


memoriei lui Petru Cârdu

picătură cu picătură secundă cu secundă
am trăit moartea lui.
sunt plin de această moarte a sa
ca un gheţar de frigul mare.

de când a murit
îl visez în fiecare noapte
de sute de ori l-am visat cu migală de orfevru
l-am reinventat încet-încet după mintea mea.

acum el are
nouă inimi şi un picior
domiciliul său e într-un orăşel din Banatul sârbesc
dar el trăieşte cusut pe partea nevăzută a cerului
iar soarele răsare înăuntrul lui.

Mama

cu mulţi ani în urmă
cineva a pornit spre mine înotând
printr-o lacrimă.

aşa îşi caută drumul spre mine înoată
ţinându-şi respiraţia
trece din lacrimă în lacrimă
se apropie.

abia aştept
când va ajunge aici
în lacrima aceasta ca
o mănăstire de apă
şi va ieşi la suprafaţă
abia aştept să-i văd
chipul.

treceau delirând biciclete fără memorie

te invoc şi te slăvesc pe tine
care într-o bună zi ai venit
şi te-ai vărsat în propoziţiile mele
ai ajuns în adânc
la rădăcina obscură a vorbelor mele
te invoc si te slăvesc pe tine
care după ce s-au terminat
treptele scării
ai păşit direct pe îngeri ca Dumnezeu şi ai venit
spre mine
şi după ce s-au terminat îngerii ai păşit
direct pe cuvinte
şi ai venit spre mine şi după ce s-au terminat
cuvintele
ai păşit direct în gol şi ai venit spre mine m-ai
căutat
m-ai găsit
m-ai dezgropat din mine însumi
m-ai redat mie pe mine însumi.

întreaga lumină neagră a poemului dintâi

acest poem este scris peste altul,
pe care l-am şters; inima celui dintâi
încă mai bate, respiraţia lui încă vie
se amestecă şuierător în respiraţia noului poem.
acest poem vesel s-a înălţat triumfalist
peste tăcerea primului poem, făcut din suspine:
ca şi cum temeliile unei biserici
până la acoperiş ar deveni cafe-bar.
acest poem râde în hohote, moare de râs
ca să acopere asurzitorul bocet mut
al poemului de sub el - şi nu reuşeşte.
gura se deschide, se mişcă pentru a rosti
da şi se aude nu. prin soarele auriu
din poemul aflat la vedere
nestăvilită se revarsă întreagă lumina neagră
a poemului dintâi, îngropat.

O viziune

era toamna, elefanţii cărau târând pe câmpul pustiu
cadavrul unui vis enorm
care semăna izbitor cu un cer adormit.
am oftat, atunci ai coborât din oglindă
şi ai intrat în creierul meu. cu şurubelniţa ta
stelată mi-ai deşurubat una câte una
toate emoţiile, le-ai mototolit plictisit, apoi
te-ai postat în faţa mea şi mi-ai ars
două palme pe bună dreptate supărat
tu fratele nopţii tu fiica şi mama îndoielii.
ai înghiţit ca pe o aspirină strada
ai băut un pahar cu apă mi-ai cerut
explicaţii răstit: ce-am făcut cu potopul şi călăuzele
unde sunt bătăile clopotului de ce
am dat la o parte lespedea şi de ce marea
a luat foc. n-am ştiut ce să zic
n-aveam nici o scuză, m-am aplecat
peste marginile mele ca peste marginea unei
prăpăstii m-am aruncat.
dar n-am căzut:
golul din prăpastie eram tot eu.

soarele târziu de noiembrie intră blând
în trupul meu vechi,


razele lui înaintează pe coridoarele
melancolicei abaţii interioare,
trec dintr-o chilioară în alta,
pe rând luminându-le.
încet se îndreaptă lumina apoi
spre adânc,
încet,
aşa cum cobora mama în aprilie
cele o sută douăzeci de trepte
de la monument, spre Dunăre,
prin mica pădure cu miresme tari.