PORTRETUL TATĂLUI ARTISTULUI LA BĂTRÂNEŢE

Bătrânul bun pe-o nevăzută sfoară
se ţine-n mers şi aerul e parcă
o arcă
ce-l înalţă şi coboară.

Un somn de plumb purcede peste lume,
reproşuri vechi îşi pierd din greutate
cu lemne în desagă vântul bate
nădejdi pâcloase vesperale spume.

El – urgisită spiţă. Eu – actorul
şi între noi o punte. Vino, tată,
pe fiecare vers punând piciorul
pe rima feminină
acordată
la clopotul ce plânge în surdină.

E haosul primar până la poartă
aleargă valul spre zidirea sfântă
şi porumbiţa penele îşi zvântă
prin paradis (ah! artă pentru artă.)

Nu el mi-a injectat în vers aminul?
ca floarea tropicală mi-este glasul
hai! Către locul de verdeaţă. Pasul
măreşte-l. Maica-verii zmulge inul
de vorbă stând cu graiurile toate
ea – nevoiaşa fată-n şapte sate.

Mai fă un pas că nu te las din mână
încă vâslim mireasmă şi văpaie
doar cinci quadraţi mai sunt până la lună
pe linia din palma mea bătrână.
Foc contra focuri se despoaie
în surd anacolut
cât
între hulube trag acoperişe.

Vezi Argeşul? şi sălciile-amante
(în cârca senzuală de gheişe
o ychebana pură de bacante)
cu prundul rupt de repezi bimotoare
zăvoaie trec perfecţiunea zero
peste balcani şi cânele tău nero
scăpat din lanţ după fanfară sare
ca un quasar prin nebuloasa castă.

Te uită la stejarul trist din coastă.
Electric vâscul sfârcuri de fecioară
în lenta coacere prin foi strecoară
„mărgica sânului” (zicea poetul
cu ceară în urechi urcând odată)
acum „sunt gloanţe” (zice-anahoretul
şi tâmpla tăbăcită îşi arată.)

Mai este miere-n scorburi de pădure,
piticii n-au mâncat-o zâna beată
şi se îmbată cu căline roşii
şi-n cârja lor ca fumul de uşure
cu-n rest de basm ne cată
păcătoşii.

Femeile – nectare în furtună –
de la un timp sunt nişte vechi hrisoave
bucoavnele îngălbenite tună
subt ochiul meu, iar Doamnele moldave
petrec mereu a vremii alchimie
şi lacrima cu herbul
reînvie
cântând hebronu-n care cu toiagul
lovise Moise şi din stâncă verbul
lua forma liberă rotindu-l veacul.

Nu mai certa sărmanele picioare,
că eu le ţin pe ultima meninge.
Femeia mea la harpă-n frigul mare
trăind prin moarte lumânarea stânge.
Iar cazi în cer? cealaltă jumătate
rămâne parte de pământ pe spire
după mormintele demult uitate
şi ţipătul pe ambele versante
încheagă trandafiri în cimitire
din juvaere tropi atomi şi quante.

- Zvârliţi pre el ursita de albine
potopul lumii plinul de lumine
ce spală
borangicul de beteală.

Spre polul nopţii umblu cu Bătrânul
cum strângi la piept dintr-o căpiţă fânul
şi-l culc pe razele însângerate
lângă fântâna respirând izvorul
Şi gâtul mierlei lacrimilor mele
cuvântul întrupat să ne arate
prin norul
detunat de rupte stele.

Fiul din fiu cu lampa de uraniu
departe arde fluturii din craniu.

ELEGIE

Dumneavoastră, Agustin Z. N. POP
Magistrul meu drag


…Pe Arges în jos
fluierul de os
zice taină grea
de la stea la stea.

Sus, la Domnitorul
cântecului pur,
prin oglinzi de-azur
îşi urmează zborul
blând omătul colb:
ochiul stâng
ca floarea-n crâng,
ochiul drept ca râul orb,
pleoapele/ cenuşărese
nu mai calcă vechi erese.

Plânge sângele profet
pe un turn de vers înalt
luminat înfipt stilet
de din veacul celălalt.

Clopotele bronzul bat
verbului înspăimântat,
gura
smulge trandafirii
pe măsura risipirii.

Peste groapa nopţii, lin
lăcrimându-se un crin
leagă zală
de cerneală
şi secara suferinţii
de din graiul nefiinţii.

şi iară, duios
fluiere o mie
tac a vecinicie
pe Argeş în jos…