Ori de câte ori are ocazia, academicianul Mihai Cimpoi se consideră (şi se recomandă) critic literar, eminescolog şi filosof al culturii. Ar fi vrut să se dedice prozei şi, ca să se adapteze destinului, susţine că scrie „proză de idei", ducând cu sine un întreg epos, început la 3 sept. 1942, în satul Larga, judeţul Hotin, situat nu departe de graniţa cu Ucraina. Tatăl, Ilie, venit înainte de război, din ţinutul Botoşanilor, era nu numai un gospodar de toată isprava (umbla prin sat cu ciocan şi cuie la brâu şi îi plăcea să repare câte ceva pe la casele megieşilor), ci şi povestitor şi recitator de balade, dispunând de o memorie teribilă. Mama, Ana (n. Habureac), nepoată de preot, dăruită ţesutului de covoare şi lăicere, cunoştea bine tradiţia motivelorflorale şi îi plăcea să facă negoţ prin târguri şi pieţe, ajungând până la Cernăuţi, unde îşi lua adesea şi fiul, spre a vedea burgul adolescenţei lui Eminescu. Au scăpat cu toţii ca prin minune de deportarea în Siberia, datorită unei rude care le-a omis numele de pe „lista neagră". Când în 1960 intra la Facultatea de Filologie a Universităţii din Chişinău, nu prea ştia limba rusă, ca mulţi dintre studenţii veniţi din mediul rural, alegând calea lecturilor clandestine, prin a deveni autodidact de bibliotecă. L-a citit de Belinski, pe Hegel în ruseşte, dar şi pe Saint-Beuve în original, pe G. Călinescu şi pe De Sanctis, pe Cantemir şi pe Hasdeu. Va nutri nostalgii enciclopediste, amuzându-se mai târziu că a beneficiat de un „daimonism lăuntric care şoptea mereu: fugi de realismul socialist!" Îl interesa hermeneutica, structuralismul, noua critică ontologică, mai nou deconstructivismul, dar cu deosebire un stil special de a face critică prin „a te apropia de scriitor şi operă... de a găsi declicul hermeneutic, iarba fiare/ordeschizătoare de lacăte, şi de a pune totul în perspectiva unui proiect spiritual-cultural." (v. Aliona Grati in dialog cu Mihai Cimpoi, Editura Prut, 2013, p. 23) Aşa a scris serialele eseistice Disocieri (I 1969; II 1971) şi Duminica valorilor. Cicatricea lui Ulysse (I 1982; II 1989), cu analize exacte asupra generaţiei postbelice de scriitori basarabeni, încercând între ei o prima selecţie valorică. I-a plăcut compania scriitorilor, fără să idealizeze grupări sau manifeste. Criticul creşte în admiraţia noastră când declară: ,Am fost un lup singuratic faţă-n faţă cu literatura, care mi¬a fost pradă... Nu mi-a plăcut să fiu maimuţa scriitorilor..." Mai presus de toţi şi de toate, Mihai Cimpoi rămâne un călinescian convins, citindu-l pe „divinul critic" şi rămânând fermecat de căutarea vibraţiei estetice a operei literare, dar mai ales de tonul epopeic dat monumentalei sale Istorii a literaturii române... (1941) A ţinut să scrie la rându-i 0 istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996), închipuindu-se contemplând mersul unui afluent care îşi face loc în spaţiu, cu nostalgia marelui fluviu. Şi-a dorit să fie un Călinescu al Basarabiei, făcând ordine estetică în multa maculatură tezistă sau ingenuă de peste Prut, nu fără a-i clarifica originile şi filoanele de originalitate. Pentru asta trebuia să pătrundă modelul eonic Eminescu, deschizătorul de zări şi de energii vizionare, căruia avea să i se dedice cu pasiune în lucrări de exegeză ample, serioase, polemice în subsidiar cu colegii carpatini care — după editarea manuscriselor marelui poet — şi- au considerat misiunea încheiată, lăsându-i pe denigratori să umble ucigaş prin convingerile sale naţionaliste. În proiectul eminescian s-a sprijinit pe Fichte şi pe Heidegger, urmărind procesul de ontologizare a poetului, de hyperionizare a lumii în temeiul cunoaşterii. Dinamica vizionară se bazează pe fiinţa narcisiacă originară, care se preschimbă în creaţie într-o fiinţă hyperionică, imaginară şi transcendentă, printr-un proces infinit de revelări a esenţialităţii profunde, remarcând că Eminescu aparţine acestei fiinţe căutătoare, întrebătoare, întoarse asupra ei înseşi. Cimpoi a scris mult pe această temă, stând de vorbă cu eminescologi români şi străini (Spre un nou Eminescu. Dialoguri, 1993) sau venind cu interpretări moderne asupra poemelor de referinţă (Căderea in sus a Luceafărului, 1993; Eminescu, poet al fiinţei, 1998; Plânsul Demiurgului. Noi eseuri despre Eminescu, 1999). Mai nou, este realizatorul celei mai importante întreprinderi în domeniu, care i-a uimit pe cercetătorii autohtoni, prin vastitate documentară, informaţie la zi şi exactitate în definirea conceptelor dominante, Mihai Eminescu — Dicţionar enciclopedic, 2013. Un dicţionar fabulos, ca organizare şi arborescenţă, care demonstrează unitatea operei eminesciene, prin aplicarea unei „grile ontologice", unde mereu constantă rămâne „rostirea esenţială a fiinţei", aparţinând unei „personalităţi intelectuale singulare în literatura română, cu vocaţia europenităţii şi universalităţii". Operă temerară de maturitate, insuficient comentată pe măsura anvergurii sale, Dicţionarul lui Mihai Cimpoi relansează discuţia pe seama moştenirii eminesciene, oferind reperele cardinale de studiu şi sugestii spre noi interpretări. În Istoria deschisă..., Mihai Cimpoi vede Basarabia ca pe un „tărâm blestemat", care se ascunde mereu pentru a se apăra. „Acest pământ parcă etern sortit pierzaniei, generează statornic o senzaţie de închidere progresivă; dealurile, adevăraţi grumaji de bouri, tăbăciţi de vânturi şi de sarea trudei, codrii merei, găzduind sufletul blând în zona umbrei şi a tainei, închid, limitează, întorc în sine orizontul. Deasa accidentare a suprafeţei duse în orizont a câmpiei este expresia geografică a lanţului vitreg al destinului ce determină o mişcare de retragere instinctivă." De aici, de la această imagine spaţială a refuzului şi rupturilor de linii în zare porneşte autorul să construiască specificul spiritului basarabean, întocmit pe „retractibilitate, închidere în sine, strângerea de arici", ceea ce înseamnă sentiment acut al însingurării, dar şi schimnicie, răzleţire, hrănire din propria substanţă spirituală, restrânsă la strictul necesar. Transcriind aceste trăsături, ne putem gândi lesne că din ele am putea deduce chiar portretul sau imaginea visătorului cărturar, care a depăşit prin lecturi imense şi aplicate complexul provincialităţii şi al fondului neaoş. Este, neîndoielnic, cel mai cunoscut om de cultură basarabean, pe ambele maluri ale Prutului, cel mai repede asimilat şi pus în drepturi de spiritualitatea originară, la întrecere cu prietenul său, Grigore Vieru. În 2000, Anul Eminescu, am fostîmpreună cu mai mulţi eminescologi din ţară şi din străinătate, la marele colocviu internaţional de la Institutul Cultural Român de la Veneţia, organizat de regretaţii Laurenţiu Ulici şi universitarul ieşean Gheorghe Irimia, pe atunci directorul adj. al aşezământului. Dincolo de prestaţia strălucită a profesorului din Chişinău în cadrul întrunirii, gazdele italiene fiind foarte bine reprezentate, vreau să remarc altceva. Prin Veneţia, prin Padova, prin alte locuri pe unde ne¬am purtat paşii în finalul simpozionului, am întâlnit mulţi basarabeni tineri, la lucru în peninsulă. Nu vă închipuiţi cu câtă afecţiune, cu câtă bucurie i se adresau lui Mihai Cimpoi: unii plângeau de emoţie văzându-i silueta robustă, alţii îi pupau mâna, ca unui vlădică, în semn de admirativă recunoştinţă. Era adorat cu firesc de ai săi, figura mitică a omului de cultură deplin, chibzuit, parcă venit de acasă ca să le spună că istoria şi tradiţia lor trăiesc, rezistă în dealurile lăsate în urmă. Profesorul îi îmbrăţişa, întrebând pe fiecare, ca un părinte grijuliu, ce munceşte şi cum se descurcă printre străini. De la Nichita Stănescu n-am mai văzut asemenea manifestări de sinceră comuniune, cu totul rare în cazul criticilor literari sau cărturarilor academici. Un mare umanist, spirit erudit, exeget de marcă, dotat cu o putere de muncă exemplară şi o pasiune cu totul specială pentru lectură, Mihai Cimpoi crede în literatură ca într-o hrană a minţii şi înţelepciunii, care poate propăşi lumea de azi, oprindu-i mersul spre dezastru.