După împlinirea a o sută patruzeci de ani de la apariţia primului număr din foaia junimistă, se impunea, ca o necesitate, ca atîtea din paginile ce în acest impresionant arc temporal le-a adăpostit, dar la care accesul era ca şi inexistent, să fie readunate într-un corpus de texte ilustrative, ce ar fi asigurat publicului interesat cunoaşterea directă a demersului de impresionantă importanţă în definirea şi impunerea unei literaturi moderne pregnant naţionale, în consonanţă cu valorile europene. Am început demersurile pentru materializarea acestui deziderat şi în 2009 am publicat Vol. I, Partea I-a (1867-1900), care acoperea, la modul general, ideile care au animat prima serie a Convorbirilor literare de sub direcţiunea lui Iacob Negruzzi. Intenţia iniţială a fost de a realiza un set de volume cu istoria veche a revistei, de la 1 martie 1867, pînă în vara lui 1944 cînd este interzisă de ocupantul sovietic şi un alt set cu istoria recentă de după reapariţia la Iaşi. în mai 1970. Am stabilit, de principiu, criteriile de selecţie, în care paginile deja cunoscute din, spre exemplu, Criticile lui Maiorescu sau din poeziile lui Eminescu etc. nu s-a considerat necesar să fie preluate, ele fiind oricum bine cunoscute şi uşor accesibile, ci am considera ca prioritar să includem studii şi articole puţin cunoscute, practic inedite şi în principal neadunate de autori în volume proprii. După stabilirea criteriilor, selecţia la Vol. I, Partea I-a a fost realizată de Antonio Patraş alături de Liviu Papuc. În timpul pregătirii Părţii a II-a din primul volum, am realizat că vor fi dificultăţi în realizarea Corpusului de texte privind istoria recentă a foii junimiste, din cauza unor eventuale diferende provocate de drepturile de autor ale semnatarilor, motiv pentru care am renunţat, axîndu-ne pe cuprinderea în circa 12 volume a tuturor textelor ilustrative care acoperă istoria veche a Convorbirilor literare. Abia în 2016, cînd revista intra în anului 150 de la prima apariţie, am aflat mijloacele financiare necesare pentru a continua demersul nostru editorial. Mulţumim pe această cale Primăriei Municipiului Iaşi, Consiliului Municipal şi primarului Mihai Chirica pentru concursul financiar asigurat întru realizarea acestei prime valorificări a uriaşei şi folositoarei moşteniri ce se revarsă din paginile convorbiriste. Dacă prima parte adună studii cu un caracter mai apropiat curiculei şcolare şi acoperă întreg intervalul de la prima apariţie pînă în 1900, celelalte trei părţi renunţă la acest criteriu în favoarea ilustrării cu texte ilustrative privind direcţia ideologică promovată de semnatarii acestora. Partea a doua cuprinde pagini alese din primul deceniu de viaţă al revistei – 1867-1877. Selecţia şi prefaţa la Partea a douadin Corpus de texte ilustrative sunt realizate de Mircea Platon, împreună cu Liviu Papuc. De subliniat, întregul demers editorial, de la selecţie, corectură, paginare etc. etc. este asigurat de redacţia actuală a revistei Convorbiri literare; Corpusul… fiind publicat la Editura revistei „Convorbiri literare”. 1. Lovinescu a colaborat la seria Simion Mehedinţi a Convorbirilor literare între 1910 şi 1913, unde publică, între altele, Critica şi istoria literară, A zecea muză, pagini despre Costache Negruzzi şi I.L. Caragiale, cronici etc. În ultimii ani ai vieţii îşi fixează ca unică preocupare Junimea, junimismul şi corifeul ei, Titu Maiorescu. În august 1940 publica cele două tomuri ale monografiei T. Maiorescu. În 1943 îi apare Antologia ideologiei junimiste, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, T. Maiorescu şi contemporanii lui, vol. I. Al doilea volum din T. Maiorescu şi contemporanii lui este publicat postum, în 1944, sub îngrijirea lui Pompiliu Constantinescu. Din nefericire, instaurarea republicii bolşevice în 30 decembrie 1947 va arunca anatema asupra lui T. Maiorescu şi a Junimii, (Convorbirile literare fiind deja interzise încă din anul 1944), la fel, asupra unor critici precum E. Lovinescu, G. Călinescu şi alţi importanţi critici postmaiorescieni, criticaţi şi aneantizaţi de tot felul de politruci culturali. Abia după 1964 a început timid un proces de recuperare a acestora, unul nu lipsit de aplicarea constantă a grilei marxiste. Oricum, tomurile lovinesciene despre Maiorescu, Junimea şi Junimişti n-au mai fost reeditate, fiind practic intruvabile. Printrun noroc, în această vară am aflat în anticariatul lui Dumitru Grumăzescu, în Iaşi, volumul semnat de E. Lovinescu,Antologia ideologiei junimiste – Culegeri de studii neadunate pînă acum în volum – apărut în 4 Nr. (256) 2017 1943, la Casa şcoalelor (pe prima pagină interioară citim anul 1942). L-am parcurs cu tot interesul, realizînd o fericită coincidenţă, cu mici excepţii, între ce a selectat scepticul mîntuit – cum îl numeşte Eugen Simion şi ce selectasem noi în Partea I şi Partea a II-a din primul volum aleCorpusului de texte ilustrative. Antologia lovinesciană apare la iniţiativa lui Ioan Petrovici, pe atunci ministrul culturii naţionale. Din prefaţă criticului de la Sburătorul se înţelege că şi celelalte volume, avînd ca tematică Maiorescu, Junimea şi junimiştii au ca impuls iniţiativa filosofului Ioan Petrovici, constant, cîndva colaborator alConvorbirilor. Antologia… cuprinde texte publicate în revista, majoritatea în primii ani de la apariţie. Scopul urmărit fiind de a-i scoate (pe respectivii autori) din anonimatul acţiunii colective pentru a-i înfăţişa separat în ce au încă viabil. Cei care vor parcurge actualul Corpus… vor constata cu uimire încă evidenta lor actualitate. Lovinescu ţine să precizeze în Prefaţă la Antologie: „În primul plan al preocupării momentului am convenit totuşi că ar fi mai bine venită deocamdată prezentarea unei antologii a «ideologiei junimiste», adică a exponenţilor criticismului junimist; n’am înţeles însă să reproducem articole din Criticele lui Maiorescu sau fragmente din Discursurile lui P. P. Carp, material ideologic poate mai esenţial dar prea cunoscut, ci să adunăm numai studii oarecum inedite, întrucât nefiind desgropate până astăzi din colecţia unei revista vechi de 75 de ani, nu se bucură de nici o circulaţie. Am ajuns, astfel, la concluzia de a pune la îndemâna cititorilor următoarele texte importante, la care mulţi se referă, fără să le fi putut, totuşi, cunoaşte dintr’o lectură proprie”. După alţi 75 de ani, convorbiriştii de astăzi repun în circulaţie texte uitate între copertele revistei şi astăzi încă la fel de vii şi de actuală îndrumare în construirea Ţării pe temeiuri naţionale, cum documentat argumentează Mircea Platon în prefaţa sa: „Convorbiri literare, seria clasică: manual de construit o ţară”, la al doilea tom din Corpus…. Cine citeşte volumele din Corpus, va constata, cum notează îndreptăţit Mircea Platon, că această primă generaţie de junimişti a abordat de o manieră comprehensivă şi consecventă problemele României atunci recent formate. Unghiurile de atac erau diferite – drept, literatură, economie politică, agricultură, educaţie, istorie, filologie, etnografie şi folclor, chestiuni sociale cum ar fi egalitatea femeilor, ştiinţe naturale şi exacte –, dar scopul era unul singur: dezvoltarea unui sistem naţional de economie simbolică permiţând articularea solidă a statului român în scopul unităţii şi înfloririi naţionale. Şase sunt marile capitole ordonatoare sub care sunt grupate textele convorbiriste, în această a doua parte. Paginile lui Constantin Negruzzi despre Alexandru Donici, deschid primul capitol: Convorbirile literare române: Tradiţie şi înnoire. Educaţie. Autorul lui Alexandru Lăpuşneanu scrie un articol comemorativ despre fabulistul venit de peste Prut, Alexandru Donici, care la Iaşi află o atmosferă prielnică literelor. „Pe atunci, cum îşi aminteşte C. Negruzzi în paginile publicate în numărul de pe 1 mai 1867, mai mulţi juni români ce-şi terminase studiile în străinătate, înturnându-se în ţară, îşi propuseră a da un impuls literaturii lâncezânde. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu, publică Dacia literară şi Archiva română,colaţiona şi da la lumină chronicele noastre uitate de atâta timp. Alecsandri stigmatiza ignoranţa prinIorgu de la Sadagura, cea întâi verigă a acestei preţioase salbe de bucăţi teatrale cu care el împodobi scena noastră. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale ş.a. Peste Milcov, Eliad, demn următor a luiLazăr, corecta limba. Boliac, Alexandrescu, Rosetti ş.a., urmând Cârlovilor şi Văcăreştilor, ne arătau în scrierile lor neimitabila frumuseţă a limbii. În Transilvania şi Banat, Bariţiu, Murăşanu ş.a. susţineau naţionalitatea. Numai în Besarabia, abia bătrânul Stamati mai da semn de românism; Hâncu şiHâjdău amuţise”. La finalul tristei amintiri despre bunul său prieten, defineşte fabula şi totodată şi calităţile lui Al. Donici: „Pentru că fabula nu sufere secătură şi umplutură: ea cere, pe lângă talent, o bonomie, un stil simplu; ea e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. Şi cine avea mai multă bonomie decât Donici! În bordei ca şi în palat, fabulele lui sunt cetite şi înţelese”. Şi se termină cu o amară concluzie: „Când, după un fatal duel, A. Puşchin, poetul rus, a murit, guvernul a ordinat să se imprime operele lui cu cheltuiala Statului şi să se vândă în profitul urmaşilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerşetori ca să capete pâinea de toate zilele. Oare aceea ce se făcu pentru Puşchin sub Ţarul Muscalilor, să nu se facă pentru Donici sub Principele Românilor?” Şi nu s-a făcut, nici atunci, nici după şi-i departe a crede că sub Preşedinţii noştri vom avea parte de un astfel de gest. Petre P. Carp nu-l iartă pe G. Sion pentru lipsa de talent din cele una sută şi una de fabule, în numărul pe 1 februarie 1870. Şi pentru o mai bună lămurire a bietului fabulist, viitorul prim-ministru notează: „Pentru a fi un bun fabulist trebuie aptitudinile cele mai diverse: o cunoştinţă adâncă de mişcările interioare ale inimei omineşti, pătrunderea necesară pentru a erija acele mişcări în adevăruri morale generale, talentul de-a le PORTO-FRANCO 5 îmbrăca într-o formă adecuată ce pune în evidenţă învăţământul moral fără a forţa nici adevărul nici ficţiunea, şi în fine receptivitatea naivă pentru natura diferitelor lumi ce vin în ajutorul poetului la crearea exemplurilor sale. Din toate aceste însuşiri, D. Sion nu are nici una, şi a oferi publicului producţiuni ca cele una sută una este a-l trata cu un dispreţ pe care îl respingem în numele lui”. Vasile Alecsandri face o amplă şi aplicată introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi, care apare sub acest titlu, în numărul pe februarie 1872, şi destinată a însoţi scrierile unuia din marii întemeietori ai literaturii naţionale; scrieri ce urmau să apară în două volume la editura Socec. Pentru o corectă judecare a prozatorului de la Hermeziu, poetul consideră că se impune a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul, prin care geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Şi este de natura evidenţei că altele sunt posibilităţile pentru cei chemaţi a se manifesta în lumea literelor într-o ţară civilizată şi liberă, cu limbă suficient de flexibilă şi bogată pentru a înlesni lucrarea literară şi cu totul defavorabile sunt într-o ţară lipsită de aceste avantaje; defavorabile dar şi mai meritoriu pentru scriitor cînd depăşind aceste obstacole înalţă o operă de necontestabilă perenitate. Un astfel de autor a fost C. Negruzzi, care întors de la studiile din Occident află în Ţară o societate semiorientală, portretizată, în doar cîteva tuşe, exemplar de Vasile Alecsandri: „În capul guvernului un domn ieşit din monstruoasa împreunare a suzeranităţii turceşti cu protectoratul rusesc, un soi de paşă purtând chiveră muscălească, puternic, despotic, dispunând de profunda supunere a locuitorilor ţării, înconjurat de o temere respectuoasă, şi însuşi tremurând dinaintea unui firman din Constantinopol, tremurând mai mult dinaintea unei simple note din Petersburg, tremurând încă şi mai mult dinaintea împărătescului consul al maiestăţii sale Nicolai Pavlovici. Acel domn, deşi înfăşat pro forma în pelincile Reglementului Organic, deşi faţă cu o putere legiuitoare numită Obşteasca obicinuită Adunare, semăna cu un arbor mehanic, de la care atârnau toate ramurile administrative, financiare, judecătoreşti şi chiar bisericeşti, ramuri destinate a hrăni trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele ţării. El făcea şi desfăcea mitropoliţi şi episcopi dupăcuviinţa sa; el numea funcţionarii statului pe termen de trei ani, în care aceştia aveau tacit învoirea de a se îmbogăţi prin orice mijloace; el da ultimul veto în materie de procese; el era cenzorul arbitrar a orice produceri intelectuale, a orice aspirări liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se încercau a răspândi gustul literaturii (presa politică fiind mărginită numai în dare de seamă a balurilor de la curte şi a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae). El, în fine, stăvilea zborul gândirii după placul său, şi ades înfunda chiar pe gânditori la o mănăstire, fără nici o formă de proces alta decât prin o simplă poruncă verbală dată agăi de oraş. La picioarele tronului se înşira treptat o boierime împărţită în diferite clase”. Este de tot interesul prezentarea acestor clase cunoscute direct de bardul de la Mirceşti şi care ne dau o imagine destul de sumbră asupra stării în care se afla societatea românească în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Vom reda fragmentar descrierea făcută acestor clase: „Clasa I, poreclită greceşte Protipenda, fiindcă era compusă de cinci ranguri înalte: logofeţi mari, vornici, hatmani, postelnici şi agi, care singuri aveau dreptul de a purta bărbi. Ea forma o bogată oligarhie de câteva familii greco-române, ce-şi atribuise de la sine calificarea de aristocraţie, calificare nebazată nici pe fapte glorioase, nici pe moştenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocrate din Europa occidentală. Totuşi în acea clasă şi numai în sânul ei domnul alegea consilierii săi şi funcţionarii mari ai statului. Clasa II, formată de ranguri secundare, precum: spătari, bani, comişi, paharnici etc., era mult mai număroasă, însă totodată şi mărginită în aspirările ambiţiei sale. Din corpul ei în adevăr ieşeau diacii de visterie, cei mai iscusiţi, cei mai cu bun condei; însă rareori, chiar după mulţi ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furişa în mândra protipenda, şi acolo sărmanul era supus la supliciul lui Tantal. Deşi acum era boier cu barbă, deşi tolerat în ecpaeaoa privileghiată, el făcea zâmbre, privind cu jale la jilţurile ministeriale; căci nu-i era permis să aspire decât la modestul scaun de şef de masă sau cel mult la scaunul de director de minister! În fine se pierdea în umbră, în părăsire, în ignoranţă poporul!… poporul”.