IN MEMORIAM

MIRCEA MIHAI (1944 - 2007)
(fragment din romanul “PĂDUREA VERESIEI”

Debarcaderul era învăluit în pâcla odihnitoare a nopţii de septembrie. Sub blănile sănătoase din stejar clipoceau arar valurile mici şi deja obosite, mânate de vântul fără prea multă vlagă tocmai de la malul dimpotrivă al lacului.
Aşezat pe scăunelul ţărănesc în trei picioare, acoperit cu o dimie trenţăroasă, Nucu Vameşu privea pierdut întinderile de apă. După ce umpluse până-n buză bărdaca burduhănoasă, cu licoare chihlimbarie, acoperise cu un şervet alb crapul pârjolit în proţap, de care Vameşu încă nu se atinsese, nea Gheorghe, paznicul bănuit de-o vârstă cu sălciile pletoase din preajmă, căci nimeni nu i-o cunoştea, se retrăsese în chilia lui dintr-o latură a cabanei.
"Dom' inginer, simte nea Gheorghe că nu prea eşti în ape calme. Din crapul ăsta, cum nici în America nu găseşti, mai că n-ai ciugulit, abia de-ai sorbit o gură din otonelul meu. Ti mare beleaua? Dacă n-ai chef nu te spovedi. Eu mă duc, vreau să prind primul somn al găinilor. Mi-oi obloji cu frunze de nuc pârdalnica de încheietură care nu mă prea ascultă şi-oi rămâne cu ale mele. Are Gheorghe destulă cenuşă pe suflet. Boierii ăştia de s-au cocoţat cam peste noapte, mă tot iau în aia a Gherghinei, barem tovarăşii dinainte nu mă huleau. Mă aflu pândar aici de când mă ştiu, şi-acu na-ţi-o, ajunsei bodogard! Păi... i-a bună?! Da' ce să mai... te las, noaptea iartă toate păcatele."
Cătrănit chiar peste poate nu era în seara asta Nucu Vameşu, dar vorba ceea, nu-i prea stăteau gândurile în apele teritoriale. Venea rar pe aici, doar atunci când simţea că hăţurile care-i struneau bidivii de la caleaşca propriei vieţi deveneau de tot elastice, aceasta înainta, dar cam alăturea cu drumul. Trei lucruri îl făceau să asemuiască locul cu un colt de paradis: liniştea, saramura lui nea Gheorghe şi acesta însuşi. 0 discuţie cu el îi invada sufletul de pace. Nu era păstorul, era Duhovnicul în came şi oase. Niciodată, nimănui nu i-a dezvăluit reţeta sau ingredientele folosite la prepararea zemii care te-ar fi sculat şi din morţi. Toţi, de la vlădică până la opincă, nu pregetau, dădeau deoparte orice licoare, spirtoasă sau nu, şi nu s-ar zice că pivniţa cabanei nu era burduşită cu de toate. Oala de zece litri, plină ochi, se golea la prima strigare. Nici chiar peştele, care ar fi trebuit să înoate în ea, nu mai avea căutare. Ea, zeama, saramura, devenea regina festinului. Poate că asta era şi taina pentru care nea Gheorghe n-a fost clintit de aici; nici foştii, nici actualii nu-şi permiteau să-i sufle în ciorbă.
La orăcăitul în surdină, tămăduitor, Vameşu se lăsă pradă amintirilor şi gândurilor. Îl chinuia de mult o întrebare la care nu aflase încă răspuns. De ce marele şef, local sau central, cum apuca frâiele puterii, devenea aproape automat mare vânător şi mare pescar?Înainte de investire, cu siguranţă, prea puţini dintre ei văzuseră o mulinetă sau purtaseră pe umăr o carabină de vânătoare. După, aceste unelte le erau mai indispensabile decât lingura cu care sorbeau saramura. Aici se asemănau până la identificare capii comunişti şi actualii barosani. Să fie o genă ancestrală? Şeful de trib avea o determinare, trebuia să asigure hrana celor pe care¬i conducea. Contemporanii nici pe departe, prea puţin le pasă dacă supuşii au ce pune pe masă. 0 modalitate de a-şi proba bărbăţia? Nu neapărat, ar fi atâtea alte prilejuri. Ba un demnitar nătâng, în loc să zburătăcească dropiile cu puşca, şi-a alicit un testicol. Şi ca la noi la nimeni, tâmpenia cu pricina a devenit eveniment national.
La partida săptămânală de pescuit a primului secretar al judeţului erau prezenţi şefi şi şefuleţi de pe paliere inferioare, dar precum rudele sărace, stăteau înghesuici pe micul ponton aflat cam la jumătate de kilometru de debarcaderul cabanei. Nu lipseau cei de la abator, de la vinalcool, multi şefi de restaurante. Şi cum corul aplaudacilor trebuia să fie cât mai armonios, le aveau sau nu cu pescuitul, nu puteau lipsi: directorul de la Combinatul de utilaje speciale, cel de la fabrica de şuruburi şi de la echipamente de frână.
Marele Alb, cum era poreclit doar în şoaptă ultimul prim-secretar, venea numai sâmbăta, la ora când noaptea dădea în moleşeală, începeau să mijească zorii. Aflase el că atunci dă strechea în ciortani, săgetează apa în căutarea nimicurilor care să le umple burţile, ca şi cum ar fi fost hămesiţi de când veacul. Un ţuţăr de-al lui, activist mărunt la propagandă, şcolit în materie vreme de o lună într¬un oraş înfrăcit din Franca, sosea decuseară.