INTERPRETÃRI

Vergil Matei: „Dincolo de patul armei"


Motto: Scriitorul e un biograf al Creaţiei. Ultimul nemuritoral ei (t.i)

Vergil Matei are o deprindere consolidată a scrisului. Sintaxa cuvintelor sale esentializează idei şi sentimente ca sinteze acribice, concise, exoterice. Acribia nu-şi propune, însă, relevarea exactă a realităţii, ci mai degrabă o aproximare a ei, cât să-i susţii, ca lector, eroarea, grandoarea, disimulările amintirii.
Triumviratul infinitivului (existential) „a fi": „am fost", „sunt", „voi fi" se conjugă printr-o conştiinţă a faptei de-a trăi heidegeriană: în trepte temporale şi salturi existential spaţiale. Concizia este în strânsă legătură cu sintaxa în propoziţii scurte, conjunctive, disjunctive, negative, îmbinate într-o frază cu matrici temporal-istorice, spatial - cauzale.
Cărţile „Dincolo de patul armei", „Acasă, la Mărtineşti" au rădăcini autobiografice ale scriitorului, care duc lentoarea reflexiei peste bucuria memoriei recursive. Dinamica naraţiei nu-şi permite să zăboveşti în meditaţia lecturii, angajându-te în efluviul întâmplărilor vieţii eroului principal Matei şi a personajelor sale active, pasive, actante, indiferente. Cum viaţa ne înconjoară şi ne caracterizează ca sociodeterminare umană, ca singularitate a sinelui colectiv.
Sunt mari diferenţe de scop literar şi intenţie scriitoricească între cele două cărţi. „Dincolo de patul armei - Diribau" este un veritabil „jurnal din infern" în armata socialistă, la geniu, unde tânărul Matei cunoaşte atrocităţi de penitenciar. De muncă şi regim de „Canal".
Descrisă „aşa cum a fost" viaţa scriitorului de azi, viaţa lui militară de ieri este un timp al supravieţuirii, încarcerată parcă la muncă silnică, în mai multe unităţi militare - şantiere de construcţii, în mai multe spaţii de detenţie absurdă, fără nici o legătură cu instrucţia militară şi apărarea patriei. Dimpotrivă, o formă de uzură a energiilor tinereţii în ghetoul numit „armată la geniu-diribau", ideologie a industrializării socialiste, cu forţă de muncă plătită infim.
Militarul este descris în aceste lagăre de construcţii ca un deţinut, îmbrăcat în haine uzate, hrănit cu lături, peste care tradiţia de boboc (biban) şi veteran era singura ierarhie a subordănării, a regulamentelor, a gradelor. Netemându-se de atrocităţi, de brutalitate, de suferinţe morale şi fizice, Vergil Matei descoperă în aceste spaţii ale dezumanizării omul de omenie care întrece şi distruge răul, viclenia, sălbăticia „veterană". Matei crede în om mai presus de prejudecăţi, de ierarhie militară, de atrocitate.
Prima pagină a „jurnalului de diribau" ni-l înfătişează pe caporalul (cum altfel, oltean) Aniliere care constată, la apelul initial că plutonul era „compus" 90 la sută din puşcăriaşi.
„Soldat Micu lon!, Prezent! Toarnă! Doi ani juma` la Jilava. Pen' ce? Furt din avutul obştesc... Soldat Ţandără Mircea! Toarnă! Prezent! Cinci ani şi opt luni, pe Mărgineni, pentru viol... Soldat Badea Eugeniu! Toarnă! Prezent! Şase ani, pe Colibaşi, pentru complicitate la omor..."
Nu înţelege Aniliere, de ce soldatul Matei Vergil spune: „Prezent! Doi ani pe Şincai, pentru bună purtare" şi întreabă: „Numai doi ani? Fugi, bă puşcărie cu targa d-acilea".
Fără a simţi ironia soldatului, Aniliere nu distinge numele unui liceu „istoric" de al unei puşcării. Prostia este mereu iertată de scriitor. Nu şi răutatea. Asistăm la o scindare a comportamntelor cazone de către scriitorul Vergil Matei, în cazarma groazei, prin sintalitatea bobocilor, recruţilor, opusă veteranilor.
Cei „pătati" au calităţi utile convieţuirii în „lagăr", înfruntând teribilele hăituiri ale veteranilor. Pe nou veniţi îi uneşte suferinţa, munca dar şi dragostea de adevăr, de dreptate, demnitatea de a fi om, mereu revoltat pe minciună şi nedreptate.
lon Micu, cel cu doi ani la Jilava, cuţitar de temut în cartierul Lacul Tei din Bucureşti, devine Micuţu, lider de grup. Toţi buni constructori. Matei, electrician, Gică Stamante, instalator. Doi zugravi, Schiţelea, zidar neştiutor de carte, pe care Matei îl va învăţa scris-cititul primar.
In alt plan, scriitorul îşi descrie viaţa ca pe un tărâm al muncii civile binefăcătoare, în folosul devenirii sale sociale. Dar şi o parte din viaţa sentimentală. „Ca electrician de centrale (la Grupul de Şantiere Electromontaj Bucureşti) roboteam într-un atelier unde meseriile de lăcătuş, strungar sau vopsitor se intersectau cu meseria mea şi de la care n-aveam decât de câştigat". Scurte portrete de meseriaşi. Primele relaţii de muncă. Speranţe ale devenirii. Cugetări: „Fusesem repartizat în echipa lui nea lon Glonţ. Cu doar patru ani mai în vârstă decât mine impunea respect. Îmi devenise ca un frate mai mare. Un meseriaş desăvârşit era nea Niculae, ţigan belfer, cartofor, şmecher de Vitan, fante de Turturele. De la el am furat multe secrete ale meseriei, care mi-au prins bine mai târziu. Nicu Muscalu, alt coleg, avea darul farselor, m-a învăţat cum să trag un şnur de sudură în solz de peşte. De la nea Tudor Lampă m¬am ales cu ştiinţa de a citi un desen tehnic, iar de la nea Duicu m-am căpătuit cu carnetul roşu... de partid". Şi scriitorului nu-i este ruşine de societatea în care am trăit şi noi, odată cu el: „Atât de mult mă lăudă (nea Duicu) în şedinţa de primire în rândul comuniştilor, încât, bucuros, am făcut cinste tuturor cu o bere".
Această sinceritate, totodată mândrie de a fi un bun meseriaş, recunoscut de societatea comunistă, este calitatea morală, consecventă a lui Vergil Matei. El nu ezită în confesiune. Nu se ascunde în istorie ca dizident. Cum foarte multi scriitori au făcut-o, tipărindu-şi aşa zisele scrieri de sertar, după '89. Socialismul românesc a fost o zbuciumată dorinţă a omului pauper de a deveni aristocratul muncii sale. Între Capitalul şi Fenomenologia spiritului vom alerga mereu căutându-ne împlinirea. Mai întâi existenţială, mai apoi spirituală. Şi cei care nu au călătorit între materia prelucrată cu braţele spre materia-idee prelucrată cu mintea nu au cunoscut adevărurile istoriei universale, al cărui sine este imuabil.
Apar, în alt plan, în această carte elementele monografice ale romanului „Acasă, la Mărtineşti". A doua carte a scriitorului Vergil Matei. Lauda genealogică a înrudirii, a înnemuririi ierarhizează relaţiile între înrudiţi. De la mamă, tată, la frate, soră, văr, nepot, strănepot, la ultimul descendent întâlnit de eroul principal Virgil Matei pe cuprinsul permisiilor sale-recompensă a hărniciei unui genist.
Ca fiu de ţăran, în această ierarhie, copilul se adresează celor mai mari cu „nene", „ţaţă", „mămică". lată o amintire a „înrudirii", din viaţa de şcolar a lui Vergil Matei: „Împreună cu verişoarele mele, Verginia Matei, Anişoara Matei şi cu vărul Nelu Matei am fost stăpânul absolut pe o pagină de catalog, opt ani".
Şi, alături de această „stăpânire", portrete în miniaturi: „Anişoara îmi era ca o soră. Punct. Pe Verginia o iubeam... fiindcă îm aducea ... moş-moşi, cele mai gustoase şi mai parfumate prune. 0 iubeam fiindcă avea grijă de lonica, sora ei mai mică cu doar un an... se îngrijea de ea ca o mamă...".
Valoarea textului literar în cartea „Dincolo de patul armei - Diribau" stă în evidenţierea relaţiei opusă motivaţiei. Aici, relaţia genealogică, motivată de portret. Tn alte locuri, relaţia dintre om şi animal (un câine), motivată de comportamentul „moral" al ultimului. „Pe Ferenţ l-am luat cu noi în cabină. Până la Buzău, la unul din detaşamentele noastre, a stat cu lăbuţele pe bord, ciulind urechile în stânga şi-n dreapta. N-am apucat să trecem podul de peste apa Buzăului de la Mărăcineni că Ferenţ simţi „bibanii" lui pe-aproape. De la poarta unităţii o zbughi spre barăcile unde camarazii mei şi-ai lui îşi aveau sălaşul. Ce mai bucurie pe el! Ce mai bucurie pe ai noştri! Sărea în braţele fiecăruia, îi smotocea zdravăn de pantaloni, certându-ne parcă, pentru nesimţirea noastră de a-l părăsi. Din acea clipă, la detaşamentul de la Buzău s-a desfiinţat serviciul de planton peste noapte, Ferenş preluând, conştiincios, toate atribuţiile unui asemenea post..."
Din nou se observă ritmul alert şi ardent al naraţiunii. Unitatea sintactică a ei generează fluenţa povestirii afective, alături de „umanizarea", „personificarea" unor fiinţe nesapienţale - câinele Ferenţ, înlocuitorul unoratribuţii militare, plantonul de noapte, „rege neîncoronat peste !iota de câini din perimetrul unităţii".
Tn această carte, de consemnat fapte şi întâmplări biografice. Vergil Matei, iubindu-se mai puţin pe sine, lasă loc iubirii altora. lubirea se zideşte iubindu-i pe alţii. Cum? Mai întâi nepurtând pică celor răi, celor proşti, celor lacomi. Fratelui mai mare care îi „arde" o palmă, îi mulţumeşte. Caporalului Aniliere îi găseşte calităţi de... meseriaş. Colonelul Tămâioară, Ghergheasă Constantin, este înrămatîn ordinul lui de zi astfel: „În calitate de coordonator al şantierelor din zona Moldovei am deschis puncte de lucru lângă Ploieşti, la Sinaia, sus în deal, la Mizil, pe toată linia până la Botoşani. Am reuşit să măresc solda ostaşului până la 700 lei pe lună. Nu vreau să mă dezamăgiţi. Avem mult de lucru!"
Colonel ce-i va schimba viaţa soldatului Matei din „constructor" în normator, furier, telefonist, şef de efective, om de încredere pentru comandanţi.
Paralel cu „drama lui militară", armata la geniu¬diribau, fiindu-i, totodată o mare şcoală a vieţii, Vergil Matei îşi strecoară idealurile civile: continuarea stud iilor liceale.
Cartea, chiar din copertă, unde baioneta este „întâmpinată", învinsă de o „lopată", ne înfăţişează esenţa ei critică.
Radiografia socială, socialistă ne este actualizată prin cum trăiam atunci. Tot sub streaşina imoralităţilor existenţiale: aprovizionarea cu materiale de construcţii, efecte militare, piese de schimb se împlinea prin şpaga cu ţigări şi alcool; soldaţii erau folosiţi la amenajarea, repararea apartamentelor ofiţerilor; furtul din fabricile de ţigarete, de utilaje, furnituri prospera tot pe spinarea şpăgii. Aceste racile nu sunt tratate ca stare malignă a societăţii.
Dimpotrivă, ca o necesitate a dezvoltării la repezeală a unui edificiu impus de o ideologie stupidă: fericirea colectivă. Un soi de credinţă în prosperitatea individuală prin asalturi colective, gregare. Un soi de mândrie tribală.
„Vară. Mama, şefă de echipă la grădina de legume a colectivei, ne trezea de cu zori, mulgea vaca, ridica un munte de turte pe plita încinsă, aranja lighioanele, apoi pleca la muncă". Acest avânt ne caracteriza pe toţi. Muncă fără cârtire! Cum ar spune în cartea sa şi Vergil Matei: „Norma, Măria-sa, Norma, ne stăpânea". lar întreg socialismul — diribau — zic
eu.
Microsocietatea dreptăţii, subunitatea-pluton a soldatului Vergil Matei a distrus conflictul dintre veterani şi recruţi, impunându-şi morala muncii egale, normei egale pentru toţi. Matei îşi ia examenele la liceu înainte de a se fi eliberat. Prietenul lui, Schiţelea putea să scrie singur scrisori soţiei sale. „Ferenţ" se eliberează şi el din amată? Nu! Câinii mor de planton, slujindu-i pe alţii pofticioşi de război. Ca în acest timp prezent, fără istorie viitoare.
Vergil Matei ne poartă, însă, prin cărţile sale, în alt sentiment - after reading trough the words - după lectura printre cuvinte: cartea biografică este fericirea sinelui. Şi toată această „zidire" a cuvintelor sale are ca fundament marea incursiune în reportaj, pamflet, ca ziarist la cotidiene brăilene şi naţionale. Alături de o adâncă trăire a unei vieţi zbuciumate.

loan Toderită